vineri, 17 octombrie 2008

Cuviosul Siluan Atonitul

Schimonahul de la Muntele Athos, Siluan Ivanovici Antonov, a ajuns să fie recunoscut ca personalitatea cea mai reprezentativă a spiritualităţii ortodoxe din secolul XX, alaturîndu-se celor peste trei sute de sfinţi cuvioşi pe care i-a dat Muntele Athos.
S-a născut în satul Sousk, în anul 1866, într-o familie de ţărani ruşi cu mulţi copii. Prin botez primeşte numele de Semion. Micul Semion avea doar patru ani cînd şi-a spus în gînd: "Cînd voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pămîntul!" Primul exemplu de smerenie şi blîndeţe a fost tatăl său. Cuviosul Siluan povesteşte că în copilărie, într-o zi, uitînd că vinerea este zi de post, a pregătit pentru familia aflată la cîmp mîncare din carne. Tatăl său nu l-a certat, dar cu mare blîndeţe i-a adus aminte de această greşeală abia după şase luni, spunîndu-i: "nu am vrut să te rănesc, copilul meu".
Înflăcărat de dragostea de Dumnezeu, la 19 ani se roagă cu lacrimi, simte prima atracţie puternică pentru viaţa monahală. Tatăl său nu-i permite însă plecarea la mănăstire, sfătuindu-l să-şi execute mai întîi serviciul militar. Înflăcărarea duhovnicească se stinge şi tînărul Semion, frumos şi viguros, intră în viaţa tumultoasă a tineretului din sat. Din cauza unei fete, este pe punctul de a omorî un om. În iureşul vieţii de păcat, Dumnezeu îl mai cheamă o dată. Visează că în trup îi intră un şarpe. Se trezeşte dezgustat şi aude glasul blînd al Maicii Domnului: "Ai înghiţit un şarpe în somn şi ţi-e scîrbă. Tot aşa, nici mie nu-mi place ceea ce faci tu acum".
Pînă la sfîrşitul vieţii, cuviosul Siluan va mulţumi Maicii Domnului pentru mila cu care l-a întors de la păcat. Această a doua chemare a jucat un rol decisiv în viaţa sa.
Într-o zi de sărbătoare vede în sat un criminal eliberat, dansînd şi cîntînd. Îl întreabă cum de poate fi vesel cînd ştie că a ucis un om. Acesta îi povesteşte că în închisoare s-a rugat atît de mult ca Dumnezeu să-l ierte, încît într-o zi, patul pe care îngenunchease a început să tremure şi în inima sa a coborît o mare bucurie. A înţeles că Dumnezeu l-a iertat şi de aceea este fericit. Astfel, Semion, care fusese pe punctul de a ucide un om, înţelege cît de mare este liniştea şi fericirea celui căruia Dumnezeu îi iartă păcatele.
În toamna anului 1892, Semion vine la Sfîntul Munte Athos, supranumit Grădina Maicii Domnului. Sosit aici la vîrsta de 26 ani, va trăi timp de 46 ani viaţa simplă a oricărui monah. Pentru alungarea ispitelor şi a gîndurilor malefice, cel ce prin călugărire a primit numele de Siluan, este povăţuit de părintele său duhovnicesc să dea minţii de lucru prin rostirea neîncetată a Rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". După trei săptămîni de rostire neîncetată a rugăciunii, într-o seară, pe cînd se ruga la icoana Maicii Domnului, rugăciunea îi pătrunde în inimă şi pînă la sfîrşitul vieţii va ţîşni de aici de la sine, în ritmul bătăilor inimii, fără încetare.
Lipsit de experienţă, Siluan nu înţelege raritatea darului primit de la Maica Domnului. Rapiditatea cu care dobîndise darul rugăciunii neîncetate şi uşurinţa cu care îşi îndeplinea ascezele îl expun unui atac primejdios şi subtil: gîndul mîndriei. Timp de şase luni oscilează între mîndrie ("Eşti un sfînt") şi deznădejde ("Nu te vei mîntui niciodată"). Disperarea îl copleşeşte. Într-o după-amiază, disperat, trăieşte sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu, stare care îl îngrozeşte.
Pradă acestei spaime, se duce la vecernie, unde abia rosteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" şi în locul icoanei Mîntuitorului, îl vede aievea pe Hristos Cel Viu. Întreaga fiinţă i se umple de lumina harului Sfîntului Duh, în care recunoaşte pe Iisus. Privirea sa blîndă şi infinit de bună, iradiind o negrăită iertare, pace şi bucurie îl atrag irezistibil, copleşindu-l dincolo de limitele suportabile. Intensitatea viziunii îi provoacă o epuizare vecină cu moartea. Duhul Sfînt îl înalţă la cer unde aude cuvinte negrăite.
Arătarea lui Hristos şi a luminii Sale, la capătul traversării întunericului disperării infernale, a fost evenimentul cel mai important al întregii vieţi a Cuviosului Siluan. Dar calea celor puţini aleşi care primesc harul desăvîrşirii încă de la început este şi cea mai dureroasă. Ei suferă cel mult pentru că atunci cînd suportă părăsirea şi pierderea harului, care se face pentru a spori intensitatea dragostei şi rugăciunii sufletului, ei ştiu bine ce au pierdut şi după ce plîng. Ei îl caută pe Dumnezeu cu lacrimi. După cîteva zile, harul îi mai este dăruit o dată, dar cu mai mică intensitate, după care, imperceptibil, pacea şi bucuria cedează locul în suflet fricii de a nu pierde harul primit. Siluan nu înţelege de ce este asaltat din nou de gînduri rele. Speriat, cere sfatul stareţului Anatoli de la Mănăstirea Vechiului Russikon. Acesta, care cunoscuse harul Domnului după 40 de ani de nevoinţe, este uimit: "Dacă acum eşti aşa, ce vei fi la bătrîneţe?"
Conform regulii monahice, niciodată un ascet nu are voie să-şi laude un confrate pentru a nu-l distrage smereniei. Imprudenţa ascetică a bătrînului Anatoli îl va arunca pe Siluan în luptă cu demonul cel mai primejdios şi greu de înfrînt, demonul mîndriei.
Începe o perioadă de 15 ani marcată de frecvente cercetări ale harului şi de părăsiri dublate de atacul mîndriei. "Dacă Domnul nu mi-ar fi făcut cunoscut de la început cu ce fel de iubire îi iubeşte pe oameni, n-aş fi putut îndura nici măcar una din aceste nopţi", va mărturisi părintele Siluan. În tot acest timp perseverează într-o asceză corporală foarte dură. În calitatea sa de econom al Mănăstirii Vechiului Russikon, avea responsabilităţi foarte mari, dar nopţile şi toate răgazurile, părintele Siluan le consacra rugăciunii isihaste. În ciuda eforturilor ascetice excepţionale la care se supunea, succesiunea epuizantă de veniri ale harului şi părăsiri nu înceta, ceea ce îl arunca în întunericul deznădejdii şi nedumeririi.
Răspunsul l-a primit după 15 ani de nevoinţe de la prima arătare a Domnului. În ghearele unei disperări infernale vecine cu moartea şi necredinţa, încercînd să se închine la icoane, vede silueta unui demon între el şi icoane. Descurajat, Siluan se aşează şi spune îndurerat: "Doamne, vezi că demonii mă împiedică să mă rog cu mintea curată. Învaţă-mă ce să fac ca să se depărteze de la mine". Atunci aude în inimă glasul Domnului: "Sufletele celor mîndri suferă de-a pururea din cauza demonilor" şi Siluan va spune: "Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu o ştie. Spune-mi ce să fac ca sufletul meu să se facă smerit ?" Şi din nou Dumnezeu îi va răspunde în inima: "ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui". Fraza şocantă şi enigmatică, în care este concentrată esenţa mesajului spiritual al lui Siluan, mesaj adresat prin el de Hristos umanităţii contemporane: "Nu ajungi la înviere decît prin moarte, la slavă prin umilinţă, la bucurie şi lumină numai prin suferinţă şi întuneric".
Perceput în sens ascetic, îndemnul primit de Siluan apare ca o expresie a unei pocăinţe de maximă incandescenţă şi permite evitarea celor două extreme egal de păgubitoare: speranţa fără conştiinţa păcatelor ("Sînt un sfînt") şi conştiinţa păcatelor fără speranţă ("Nu mă voi mîntui niciodată"). Cuvîntul Cuviosului Siluan trebuie adoptat pe măsura puterii fiecăruia în sensul unei înaintări spre purificare şi sfinţenie prin nejudecare, autocondamnare şi căinţă pe calea dobîndirii smereniei. Siluan va cunoaşte de acum înainte cauza ultimă a pierderii harului: mîndria. Înţelege secretul ultim al ascezei creştine, smerenia, iar calea cîştigării smereniei este cea a identificării cu Iisus. Numai cine îl urmează pe Iisus în rugăciunea cu lacrimi din grădina Ghetsimani, în singurătatea şi părăsirea de toţi de pe Golgota, cînd coboară în întunericul şi adîncurile ultime ale iadului, doar acela se poate învrednici de harul naşterii din nou. Cuviosul Siluan va scrie: "Smerenia este lumina prin care putem vedea Lumina lui Dumnezeu. Mîndria îl înalţă amăgitor pe om doar ca să-l arunce şi mai adînc în prăpastia disperării şi necredinţei".
În smerenie, sufletul se dilată în Dumnezeu, într-un mod neînţeles de necredincioşi, ajungînd să atingă extremităţile Creaţiei: Iadul şi Împărăţia, întunericul şi lumina, suferinţa şi fericirea. Timp de alţi 15 ani, Cuviosul Siluan se va nevoi pentru dobîndirea smereniei lui Hristos şi harul nu-l mai părăseşte ca înainte. Pe măsura permanentizării harului, în rugăciunea sa creştea atît recunoştinţa faţă de Dumnezeu, cît şi mila şi compasiunea pentru toţi oamenii. Deseori spunea: "Monah este cel ce se roagă pentru întreaga lume, monah este cel despărţit de toţi şi una cu toţi".
Intensitatea iubirii faţă de Dumnezeu se reflectă acum într-o iubire la fel de intensă faţă de toţi oamenii. Smerenia şi rugăciunea deschid sufletul omului atît spre Dumnezeu, cît şi spre Creaţie. Adevăratul isihasm se revelează a fi punerea în practică a dublei porunci a iubirii necondiţionate de Dumnezeu şi de aproapele. A-ţi iubi vrăjmaşul este o cruce uriaşă, este cuvîntul cel mai răscolitor şi mai crucifiant. A-ţi iubi vrăjmaşul înseamnă a trece dincolo de tine însuţi, a te deschide aşa cum Iisus şi-a deschis braţele pe cruce într-o îmbrăţişare a întregii omeniri.
Un pustnic i-a spus odată Cuviosului Siluan: "- Dunnezeu va arde în focul veşnic toţi ereticii". Siluan l-a întrebat: "- Spune-mi, te rog, dacă vei fi în Rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, cum ai putea avea pace?
"-Ce să-i faci, este păcatul lui", i-a răspuns pustnicul, la care Siluan îi spuse: "-Iubirea nu poate suferi una ca asta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii".
Socotindu-l un ţăran simplu şi neînvăţat, mulţi monahi îl dispreţuiau. Sobrietatea sa ascetică deranja monahii neglijenţi care îl apostrofau spunîndu-i ironic "Iluminatul" sau "sfînt blestemat". Libertatea cu care vorbea despre Dumnezeu îi soca pe mulţi monahi, care spuneau: "sau este în rătăcire, sau este mare".
Dacă Dumnezeu a vrut ca sfinţenia Cuviosului Siluan să rămînă ascunsă majorităţii monahilor athoniţi, ea a fost simţită de preoţii sau laicii din afara Athosului. Cu ocazia unei vizite, unul dintre monahi l-a întrebat pe un vizitator: "- Nu înţeleg de ce voi, nişte universitari şi savanţi, mergeţi la părintele Siluan, un ţăran simplu şi neînvăţat. Nu este nimeni mai învăţat decît el în mănăstire?" "- Pentru a-l înţelege pe Siluan, trebuie să fii universitar", a răspuns oaspetele.
Pentru Cuviosul Siluan, creştinismul se concentrează în final în smerenia faţă de Dumnezeu şi iubirea de semeni, mergînd pînă la rugăciunea pentru vrăjmaşi. Imensa iubire a lui Siluan faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni rodeşte sub forma clarviziunii, profeţiei, vindecărilor. Sfîrşitul său pămîntesc în ziua de 24 septembrie 1938 a fost la fel de liniştit şi smerit că întreaga sa viaţă. Abia după moartea sa, monahii de la Mănăstirea Russikon şi-au dat seama de sfinţenia autentică a lui Siluan. În chilia cuviosului s-au găsit însemnările sale care au devenit unele dintre cele mai preţioase documente spiritule ale secolului XX.
Însemnările şi viaţa Cuviosului Siluan Athonitul sînt cea mai convingătoare demonstraţie de ascensiune prin coborîre. Pe scara virtuţilor evanghelice, urcăm coborînd. La începutul secolului trecut, părintelui Siluan i-a fost dat cuvîntul Domnului: "ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui". "A ne vedea păcatele noastre e un dar mai mare decît vederea îngerilor", spuneau Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi numesc această stare "iadul pocăinţei" şi prin el ne vom asemăna lui Iisus care coboară în iadul iubirii.
Dacă nu vom regăsi "smerenia lui Hristos" şi "iubirea de vrăjmaşi", umanitatea nu va putea evita automacerarea spirituală, morală şi, în cele din urmă, fizică.
Însemnările sale au rămas dovada veşnică a desăvîrşirii sale. "Mă rog ţie, milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pămîntului să Te cunoască prin Duhul Sfînt. Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfînt, aşa dă şi tuturor noroadelor pămîntului să te cunoască şi să te laude ziua şi noaptea. Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu înţeleg iubirea Ta şi toate noroadele se vînzolesc pe pămînt şi gîndurile lor sînt ca norii mînaţi de vînt în toate părţile.."

Niciun comentariu: