Ultimul poem al lui Daniil Sandu Tudor
(acest poem in proza a fost scris în singuratatea Raraului, în 1958, cu doar cîteva zile înainte ca autorul sa porneasca pe drumul fara întoarcere al temnitelor comuniste, unde, dupa unii, a murit înca din 1962, iar, dupa altii, în 1963)
Am auzit cantecul pasarii unice
Dimineata, la ceasul rugaciunii, când pe ramuri sta înca proaspata roua, am auzit lânga mine cântecul pasarii unice.
Iata! se înalta asa de minunat, asa de limpede, si rasuna în atâta ecou încât pare ca lumea, marea si larga Lume, toata îl asculta, firea toata îl aude si îi raspunde, îl aude si-l însoteste pâna sus de tot, la Dumnezeu.
Privesc, pe mladita unei ramuri, într-o picatura limpede de roua si ascult cântecul de lumina al pasarii.
În linistea lunga a clipei acesteia atât de înalte, fara voie îmi închipui bucuria cereasca; fara de voie o descopar acum, în pacea starii de rugaciune la care ma aflu si care ma stapâneste deplin.
O descopar nu ca o oprire si înecare în simtire, nu ca o pierdere a uitarii de sine în extaz, ci ca o ascutime de înteles trait, limpede si curat, ca o necurmata si nemarginita suire – tot mai apropiata, tot mai crescuta – la inima cea tainica si sfânta a Domnului.
vineri, 17 octombrie 2008
Marie Rose Mociornita
Sunt foarte recunoscatoare lui Dumnezeu ca m-a luat de pe alte drumuri straine si m-a pus pe acesta, de-acasa, asa cum pisicile isi iau puii de ceafa si-i muta din drum in cuibul lor". Urmasa a unuia dintre cei mai bogati romani interbelici, a venit din Canada sa lupte pentru redobandirea averilor parintesti. Intre timp, a descoperit o avere mai importanta: sufletul romanesc, caldura de-acasa, care a facut-o sa ramana in tara definitiv Vorbeste cu voce egala, ca si cum i s-ar fi intamplat altcuiva tot acel lung sir de nedreptati cutremuratoare. Te intrebi cum de nu ridica tonul, cum de nu i se ascute vocea, cum de ochii atat de frumosi, mari si verzi, nu i se ingusteaza a ura, cum de vorbele nu improasca venin... Vorbeste fara patima, chiar si atunci cand isi cere drepturile de netagaduit. Expune cu claritate argumente imbatabile, se implica in tumultuoasa noastra viata politica, face previziuni care lasa cu gura cascata orice analist, dar mai presus de toate, isi rosteste discursurile cu un patriotism fierbinte si sincer, intr-o tara unde el a devenit vorba in vant. Un suflet de luptatoare justitiara, ascuns sub o aparenta fragila, cu chipul usor adumbrit de anii lungi de indoiala si umilinte, de razboaiele purtate intre straini, dar, mai ales aici, acasa, in tara. Prezenta discreta, dar care nu trece niciodata neobservata, Marie Rose Mociornita, nepoata celebrului industrias interbelic Dumitru Mociornita, a adunat in cei cativa ani de cand s-a restabilit in Romania un enorm capital de simpatie, asa cum multi politicieni, dintre cei care dau degeaba din maini si din gura, nu reusesc sa adune. Dar cine este, dincolo de imaginea publica, Marie Rose Mociornita, veti afla din povestea ei de viata, pe care a acceptat sa le-o impartaseasca cititorilor revistei "Formula As". Bogatasul din bojdeuca- Primul lucru care s-a aflat despre dvs. la venirea in Romania a fost ca revendicati "averea Mociornita" , ca sunteti o descendenta a marii burghezii interbelice. "Exploatatorii poporului" din epoca comunista urmau sa-si primeasca proprietatile inapoi. Pe cine reprezentati de fapt?- Sunt nepoata marelui industrias interbelic Dumitru Mociornita. Eu nu l-am cunoscut pe bunicul, dar am aflat povestea lui de la tatal meu, Ionel Mociornita. Cand, in 1948, comunistii au venit sa-l aresteze din casa pe care o avea in Bucuresti, pe str. Paris, si pe care n-am reusit s-o recuperez pana azi, bunicul a facut un infarct. L-au lasat in domiciliu obligatoriu la una din matusile mele, intr-o pivnita, in conditii mizere, unde veneau sa-l controleze, daca era destul de sanatos pentru a fi arestat. Spre norocul lui, nu era, si a mai trait asa, pana in 1953, stingandu-se in tristete si disperare. Cand l-au inmormantat, la Bellu, cimitirul a fost plin de tarani, veniti din satul sau natal, Tintea - Baicoi, din Prahova, si de muncitori de la fabrica sa, oameni pe care i-a ajutat si le-a oferit un start bun in viata. Bunica i-a supravietuit zece ani, traind, tot asa, in conditii precare. Pe tata l-au arestat insa atunci si a facut sapte ani de puscarie la Jilava si Poarta Alba. N-a stiut cand a murit bunicul. In timp ce era inchis i s-a propus sa devina informator al securitatii. A raspuns: "Tatal meu mai traieste? Daca da, ar muri de rusinea pe care i-as face-o semnand un astfel de angajament. Daca a murit deja, s-ar rasuci in mormant!". A refuzat, deci, si si-a luat drept urmare portia de umilinta, fiind categorisit fiu de exploatator. Dar a trait demn, pana la capat. Am fost in satul bunicului meu, pentru a ma documenta asupra originii sale, si am vazut ca bojdeuca lui Creanga era luxoasa fata de casa foarte modesta din care s-a ridicat el. E incredibil sa vezi de unde a plecat un om si ce a ajuns sa faca - pana l-au arestat comunistii - prin propriile sale forte si pe baza calitatilor si a gradului sau de instruire. A fost un elev stralucit, a absovit Liceul "Sf. Petru si Pavel" din Ploiesti, apoi Colegiul Economic "Kretzulescu" din Bucuresti, iar ministrul de atunci, Ionel Bratianu, l-a remarcat la examenul de bacalaureat si i-a oferit o bursa la scoala Superioara de Comert de la Bucuresti, si apoi la Scoala Superioara de Industrie de la Paris. Dupa ce a terminat studiile in Franta, a lucrat o vreme la Hamburg, in Germania, apoi a fost selectat pentru a fi trimis la o mare firma din Statele Unite. A ales insa sa se intoarca in tara si sa puna bazele unei industrii nationale in Romania. Cu ajutorul imprumuturilor la banci si al garantiilor oferite de socrul sau, Grigore Alexandrescu, din familia primilor pielari din Romania, a creat o industrie a pielariei si incaltamintei. A cumparat pe malul Dambovitei doua hectare de teren, intr-o zona cu pamantul imbibat cu ape minerale, care se extrageau si se foloseau la tabacitul pieilor. Avea o viziune foarte moderna despre afaceri. El stia de atunci ceea ce americanii au inteles mai tarziu, aceea ca, intr-un sistem, fiecare componenta e vitala pentru functionarea sa. De aceea, avea un mare respect si o mare dragoste pentru muncitori. El insusi muncea de dimineata pana seara si nu-si permitea extravagante. Cei cinci copii ai sai, trei baieti si doua fete, n-au fost deloc rasfatati, n-au mers la scoli private, mergeau la liceul "Sincai" (a carui reconstruire bunicul o sponsorizase) si apoi, dupa cursuri, mergeau la fabrica, iar asta in fiecare zi, de la varsta de 12 ani. Bunicul le-a explicat ca trebuie sa cunoasca de mici toate aspectele afacerii sale si, mai ales, sa invete sa fie respectuosi fata de muncitori. Bunicul ii cununa pe multi dintre ei, ii inzestra, le boteza copiii si ii ajuta sa aiba un start bun in viata. De aceea, atmosfera in fabrica sa era ca intr-o mare familie. Mi-a aratat cineva o poza pe care n-a vrut sa mi-o dea, cu bunicul, ca nas, in mijlocul a douazeci de perechi de fini, imbracati in costume nationale, pe care-i cununase deodata. Avea o statura morala si crestina foarte pregnanta. Afacerea lui a inceput in 1926 si s-a terminat in 1948, cu nationalizarea si cu arestarea tatalui meu, care atunci ajunsese director in fabrica bunicului. Dupa eliberarea din inchisoare, desi era avocat, tata a lucrat ca simplu muncitor intr-o fabrica de pungi de hartie. Am locuit toata copilaria intr-o mansarda mizera, cu toaleta si apa in curte. Acolo faceau mereu "descinderi" securistii zelosi, ca sa-l interogheze pe tata despre cine a mai venit, cine a mai plecat din familie, sa-i propuna, iarasi, sa devina informator. Mama, Rosette Mociornita, inrudita cu familiile Rosetti si Pillat, de asemenea, avocata, nu si-a mai putut practica nici ea profesia. A inceput sa picteze icoane si a lucrat la Combinatul Fondului Plastic. Nici viata mea nu era prea usoara. La scoala, eram pusa de director sa ma ridic in picioare, ca sa vada toata lumea cum arata o nepoata de exploatator, si apoi eram pusa sa sterg praful de pe jos, cu palmele. Cand traiesti intr-o stare de tensiune, de teama, copil fiind, esti foarte alert, ca o mica salbaticiune. Stiam ca se intampla ceva rau, nici nu aveam prieteni prea multi la scoala,
eram destul de izolata. In 1974, am plecat impreuna cu mama in strainatate, la o expozitie de icoane, in Frankfurt. De acolo am ajuns in Canada. Stiam ca se intampla ceva cu noi, nu intelegeam ce, pentru ca mama nu mi-a spus dinainte. Ne-am trezit la capatul pamantului, fara bani, fara nimeni apropiat. Tata ne-a urmat dupa trei ani, dar nu s-a adaptat niciodata acolo, nu ii placeau frigul si lipsa de cultura. Mama era mult mai idealista, vedea de acolo Romania ca pe un tinut magnific, dar cu un destin tragic. Si ea, si tata invatasera prin educatie ca tara ta e sfanta, asa ca a hotarat ca, odata ajunsa in strainatate, sa nu se planga, sa nu zica o vorba rea despre Romania, imaginea Romaniei sa fie intotdeauna ca o "gradina frumoasa". N-am regretat ca am plecat, pentru ca in teribilii ani 80, probabil ca ne-ar fi fost foarte greu sa ne descurcam, iar eu am avut acolo o adolescenta si o tinerete libere, am avut acces la educatie, la calatorii, in timp ce aici era o tara inchisa. Mi-am facut studiile in Anglia, marketing si comert la Londra, si cursuri postuniversitare de Istoria Artei si Religiilor. Le sunt recunoscatoare parintilor mei ca au facut asta pentru mine. Ei insisi s-au putut descurca mult mai bine acolo, au avut o viata buna, mama a avut succes si recunoastere ca pictor de icoane, are un muzeu in Canada, in incinta unei catedrale catolice. N-au trait in mare lux, dar au avut respect din partea societatii, pe cand, daca ar fi ramas aici, ar fi fost umiliti fara incetare. Gustul amar al mierii- Cu siguranta ca dupa intoarcerea dvs. acasa, in Romania, ati simtit nu doar simpatie si intelegere, ci si adversitati. Averea pe care o cereti este inteleasa inca de multa lume drept "averea poporului"...- Adevarat, dupa ce ne-am intors aici, in anii 96-97, inca eram priviti cu resentimente de asemenea tip de indivizi, pentru ca venisem sa ne luam inapoi bunurile. Un timp m-am luptat cu ei, ceea ce a fost foarte obositor, dar necesar. In felul acesta, am evoluat si eu. De altfel, sunt convinsa ca totul e un parcurs trasat de Sus, un destin. Din 97-98 am venit mai des, pentru ca tatal meu incepuse procesele de revendicare din 92-93, dar apoi s-a imbolnavit si n-a mai putut sa ma insoteasca. Am inteles atunci ca e de datoria mea sa continuu sa restaurez memoria bunicului meu si a familiei mele, sa reconstitui mostenirea ramasa de la el, sa lupt pentru imaginea noastra socotita, pana nu demult, de "exploatatori ai neamului, cei care sugeau sangele poporului". Mi-am vandut casa din Montreal, l-am lasat pe fiul meu, licean la vremea aceea, in grija parintilor mei, si am venit sa continuu demersurile tatalui meu. In 2001, m-am stabilit definitiv aici, iar dupa moartea lui, in 2005, am adus-o si pe mama. Doar fiul meu, acum in varsta de 22 de ani, Iosif, a ramas in casa mamei mele din Canada. Acum stau intr-un apartament de bloc si astept. Romania idealizata a familiei mele si a locului nasterii mele nu avea nimic comun, acum zece ani, cand am venit inapoi, cu drumul parcurs de oamenii de aici. De aceea, am si cazut prada imediat unor indivizi interesati, asa-zisi binevoitori, am devenit dependenta de ei, pentru ca nu intelegeam sistemul. Aveam mentalitatea occidentala, nu puteam sa cred ca exista o diferenta atat de mare intre felul cum functionau acolo institutiile, si ceea ce se intampla aici: matrapazlacuri, smecherii, combinatii. Dar asta a fost drumul meu. Viata aici, in ultimii zece ani, a fost o scoala pentru mine. Experienta acestor contacte cu societatea, cu justitia, cu birocratia, cu recuperarile... Au fost momente foarte, foarte dificile, in care m-am confruntat cu oameni cu adevarat malefici, fata in fata. N-am crezut ca exista indivizi antrenati anume ca sa manipuleze, sa minta, sa creeze divesiune, sa distruga, numai ca sa le fie lor bine. Dar am trecut peste toate cu bine, si cred ca Dumnezeu are si El o contributie mare la starea de lucruri pozitiva de acum. Acum am mai mult discernamant si imi aleg altfel partenerii de relatii, de negocieri. Au fost perioade foarte "plate", in care chiar nu vedeam nici o speranta pentru revendicarile mele, cum au fost guvernarea Psd-ului din 2000-2004, aveam impresia ca este o pacla sub care supravietuim. In afaceri, sistemul de relatii era complet tentacular. In schimb, din 2005 incoace, si nu vreau sa politizez, cred ca este chiar o alegere a oamenilor sa schimbe starea de lucruri. E incomparabil mai bine. Lectia de patriotism- In momentul de fata, va bucurati de o mare simpatie printre romani. Sunteti o persoana publica agreata. Aveti un fel de a fi patriotic, foarte convingator, dar si surprinzator, totodata, pentru cineva care a trait departe de Romania. Cum v-ati asumat acest sentiment?- Cred ca este o lectie de comportament primita in copilarie. Tata imi povestea cum l-a invatat bunicul sa iubeasca Romania: in vacante, ori daca aveau cateva zile libere de la scoala, ii lua pe toti copiii sai in automobil si le arata aproape fiecare ungher al tarii: "Traiti in Romania, trebuie s-o iubiti, s-o onorati si s-o duceti pe culmi!" Apoi, la fiecare cimitir al eroilor intalnit in cale, opreau, isi descopereau capetele si spuneau un "Tatal nostru". Fiecare om care are o structura de valori, include in ea si respectul fata de tara si poporul din care se trage. Patriotismul face parte din bagajul meu, stiu cine sunt, ce respect le datorez inaintasilor mei, pentru deciziile luate intr-un moment istoric sau altul. Imi pasa ce se intampla in Romania, pentru ca traiesc aici, pentru ca m-am nascut aici, si eu, si parintii, si bunicii mei. Ma implic doar ca observator.Nu vreau sa activez, deocamdata, in plan politic, ma intereseaza mai mult cel social, al fundatiilor si organizatiilor umanitare. Dar ma bucur sa vad un suflu nou, o vibratie pozitiva in lumea politica si economica, o renastere, un entuziasm in oameni, care reprezinta capitalul cel mai de pret. Aceasta era si convingerea bunicului meu, anume ca, pentru orice mare intreprinzator, cel mai mare capital sunt oamenii. Greseala de a-i vedea doar ca pe o masa de manevra au facut-o toti politicienii din 1948 incoace. L-au subestimat intotdeauna, si iata ca "boborul" le-a dat politicienilor doua lectii mari: in 2004, la alegeri, si in 2007, la referendum. Le-a aratat ca poporul este un organism viu, ca are unitate si discernamant, si s-a vazut asta si la electoratul din strainatate, care s-a mobilizat sa mearga cu avionul patru-cinci ore, numai ca sa voteze. Vedeti, impartasesc si ei aceleasi temeri cu cei de aici, chiar daca traiesc departe de tara. Am vazut la stiri ca aici, in Romania, au fost oameni simpli, din catunuri indepartate, care s-au sculat la cinci dimineata, ca sa mearga 12 ore pe jos pentru a vota. Este foarte important acest lucru si este un capitol mare in viata noastra. Imi pare rau ca vorbesc putin politic, dar oamenii politici care isi angajeaza consilieri de imagine pe salarii fabuloase, de milioane de euro, ca sa le arate cum sa dea din maini, cum sa surada la camerele de televiziune si cum sa se imbrace, gresesc. Trebuie neaparat sa lase artificiul si cosmetica deoparte si sa-si "ajusteze" "postul de radio" la vibratia Romaniei. Pentru ca acolo este raspunsul lor in campania electorala. Nu stiu daca o vor putea face, pentru ca au multe blocaje la nivel de comunicare si sunt foarte indepartati, prin felul lor de a trai si prin felul de a gandi, de acest puls. Dar raspunsul electoral acolo este, nu prin intermediari straini ai mesajului, care ii consiliaza gresit. - Sunteti foarte prezenta pe micul ecran. Aparitia pe posturile de televiziune v-a favorizat ori, dimpotriva, v-a impiedicat in demersurile dvs. in justitie?- Niciodata nu mi-am propus sa ajung la televizor. In 98, am fost la o emisiune despre restituirea proprietatilor, pentru ca nu vorbea nimeni de asta, oamenii erau destul de speriati, de timorati. Treptat, am devenit o voce dintre ei, vizavi de acest subiect al retrocedarilor. Dar aparitia la diferite televiziuni m-a ajutat mai ales in sensul ca mi-a castigat un capital de simpatie, pe care nu l-am folosit insa in interes personal (am avut oferte de consiliere politica, de parteneriat in afaceri pe care le-am refuzat). Am inca procese pe rol, in diferite instante, pentru imobilele familiei mele. Elegie la o floare de crin- In afara aventurii recuperarii averilor parintesti, ce va mai tine in Romania? Va plac oamenii, tara, va simtiti mai bine ca in Canada?- Mi-am croit un drum aici. Am prieteni foarte buni. Am un sistem de relatii valoros, din punct de vedere sufletesc, afectiv - lucru foarte important pentru mine. Am proiecte in care ma implic din punct de vedere caritabil. Nu as renunta la toate aceste lucruri, iar dincolo de ele, cred ca a venit si randul meu, al oamenilor ca mine, sa intram acum in arena. N-as mai pleca de aici, cu toate ca au fost momente in care am fost pur si simplu exasperata de ipocrizia si mitocania cu care eram intampinata. Am spus odata ca daca as fi stiut in ce intru cu aceste actiuni de revendicare, as fi renuntat din start la idee. Dar a fost mai bine ca n-am stiut. Odata intrati in lupta, parcurgem drumul, punem un pas dupa altul. Si pe urma, putem sa spunem asta si despre relatiile de dragoste, si de cariera: "Daca as fi stiut de la inceput...". Cu toate acestea, eu pot spune ca am facut ceva cu viata mea, pana la urma. Am un copil, am fost casatorita foarte putin timp, cu tatal fiului meu, un canadian francez, care imi spunea mereu ca sunt "romanca", adica "o amarata de emigranta din lumea a treia". E un cosmar cand nu esti in armonie cu cineva, tot asa cum e extraordinar sa gasesti un partener care te completeaza. Dar eu am o multime de lucruri in jur care-mi aduc bucurie: catelusul meu yorkshire terrier Ella, cartile mele speciale, pe care le-am strans in timp, ca sa merg in calatorii spirituale cu ele, locuri minunate din tara, biserici si
monumente, in atmosfera carora ma regasesc. Cred ca acel proverb din Coran care spune ca "Dumnezeu e mai aproape de noi decat artera jugulara!" este foarte adevarat. - V-a schimbat Romania in vreun fel?- Sunt mai putin perfectionista decat eram inainte si sunt atat de fericita ca am renuntat la aceasta forma de control (mi-am dat seama ca era un semn de slabiciune, de lipsa de incredere). Nu mai controlez totul, Il las pe Dumnezeu sa aleaga pentru mine si accept cu bucurie rezolvarile Sale. Ca florile de crin care nu-si fac griji pentru ziua de maine si, totusi, au cele mai alese haine si cel mai minunat parfum. - Credeti in minuni? V-a fost credinta in Dumnezeu un sprijin in tot acest timp? - S-au intamplat multe minuni in viata mea, daca n-as crede in ele, n-as exista: incepand chiar cu momentul nasterii mele, cand medicii m-au declarat moarta, si daca unul dintre ei nu observa ca am, totusi, un suflu slab, n-am fi stat de vorba astazi. Dupa ce l-am pierdut pe tatal meu, am inteles ca nici unul din oamenii supraputernici sau bogati nu pot sa-si negocieze averea pentru o ora in plus de viata. Relatia mea cu Dumnezeu s-a schimbat, dar si relatia mea cu oamenii s-a schimbat foarte mult. Recent, am ascultat pe un post de radio strain, un interviu cu un adolescent irakian, care spunea ca dimineata, cand pleaca de acasa, trebuie sa fie in pace cu toata lumea, pentru ca nu stie daca seara se va mai intoarce inapoi. Cred ca nu trebuie sa fii in Irak ca sa gandesti asa, cred ca toti ar trebui sa ne punem asemenea probleme, pentru ca viata ne impinge pe fiecare, nu stim cand, intr-o situatie limita. Eu si mama, de exemplu, ne vedem acum cu alti ochi, pretuiesc fiecare vorba de-a ei, as vrea sa-i ofer si confort, si calatorii, pentru ca merita, dupa o viata de chin si de munca. Ne-am iubit intotdeauna, pentru ca am fost o familie mica si incercata de soarta, si daca nu ne-am fi agatat unii de ceilalti, am fi fost pierduti. Am fost niste naufragiati, intotdeauna. Acum pare ca am ajuns la un liman. - Deci, aveti sentimentul ca v-ati facut datoria fata de parintii dvs. Si fata de memoria inaintasilor dvs.- Absolut. Pot sa mor linistita. Sunt foarte recunoscatoare lui Dumnezeu ca m-a luat de pe alte drumuri straine si m-a pus pe acesta, de-acasa, asa cum pisicile isi iau puii de ceafa si-i muta din drum in cuibul lor. Si asta mi s-a intamplat de mai multe ori in viata, cand destinul mi s-a schimbat brusc si radical. Dar simt acum ca sunt pe drumul cel bun, ca sunt in armonie cu mine si cu relatiile pe care le am. Si desi problemele mele sunt departe de a se fi rezolvat, exista o concordie, o liniste care-mi dau siguranta ca ceea ce fac e bine.
eram destul de izolata. In 1974, am plecat impreuna cu mama in strainatate, la o expozitie de icoane, in Frankfurt. De acolo am ajuns in Canada. Stiam ca se intampla ceva cu noi, nu intelegeam ce, pentru ca mama nu mi-a spus dinainte. Ne-am trezit la capatul pamantului, fara bani, fara nimeni apropiat. Tata ne-a urmat dupa trei ani, dar nu s-a adaptat niciodata acolo, nu ii placeau frigul si lipsa de cultura. Mama era mult mai idealista, vedea de acolo Romania ca pe un tinut magnific, dar cu un destin tragic. Si ea, si tata invatasera prin educatie ca tara ta e sfanta, asa ca a hotarat ca, odata ajunsa in strainatate, sa nu se planga, sa nu zica o vorba rea despre Romania, imaginea Romaniei sa fie intotdeauna ca o "gradina frumoasa". N-am regretat ca am plecat, pentru ca in teribilii ani 80, probabil ca ne-ar fi fost foarte greu sa ne descurcam, iar eu am avut acolo o adolescenta si o tinerete libere, am avut acces la educatie, la calatorii, in timp ce aici era o tara inchisa. Mi-am facut studiile in Anglia, marketing si comert la Londra, si cursuri postuniversitare de Istoria Artei si Religiilor. Le sunt recunoscatoare parintilor mei ca au facut asta pentru mine. Ei insisi s-au putut descurca mult mai bine acolo, au avut o viata buna, mama a avut succes si recunoastere ca pictor de icoane, are un muzeu in Canada, in incinta unei catedrale catolice. N-au trait in mare lux, dar au avut respect din partea societatii, pe cand, daca ar fi ramas aici, ar fi fost umiliti fara incetare. Gustul amar al mierii- Cu siguranta ca dupa intoarcerea dvs. acasa, in Romania, ati simtit nu doar simpatie si intelegere, ci si adversitati. Averea pe care o cereti este inteleasa inca de multa lume drept "averea poporului"...- Adevarat, dupa ce ne-am intors aici, in anii 96-97, inca eram priviti cu resentimente de asemenea tip de indivizi, pentru ca venisem sa ne luam inapoi bunurile. Un timp m-am luptat cu ei, ceea ce a fost foarte obositor, dar necesar. In felul acesta, am evoluat si eu. De altfel, sunt convinsa ca totul e un parcurs trasat de Sus, un destin. Din 97-98 am venit mai des, pentru ca tatal meu incepuse procesele de revendicare din 92-93, dar apoi s-a imbolnavit si n-a mai putut sa ma insoteasca. Am inteles atunci ca e de datoria mea sa continuu sa restaurez memoria bunicului meu si a familiei mele, sa reconstitui mostenirea ramasa de la el, sa lupt pentru imaginea noastra socotita, pana nu demult, de "exploatatori ai neamului, cei care sugeau sangele poporului". Mi-am vandut casa din Montreal, l-am lasat pe fiul meu, licean la vremea aceea, in grija parintilor mei, si am venit sa continuu demersurile tatalui meu. In 2001, m-am stabilit definitiv aici, iar dupa moartea lui, in 2005, am adus-o si pe mama. Doar fiul meu, acum in varsta de 22 de ani, Iosif, a ramas in casa mamei mele din Canada. Acum stau intr-un apartament de bloc si astept. Romania idealizata a familiei mele si a locului nasterii mele nu avea nimic comun, acum zece ani, cand am venit inapoi, cu drumul parcurs de oamenii de aici. De aceea, am si cazut prada imediat unor indivizi interesati, asa-zisi binevoitori, am devenit dependenta de ei, pentru ca nu intelegeam sistemul. Aveam mentalitatea occidentala, nu puteam sa cred ca exista o diferenta atat de mare intre felul cum functionau acolo institutiile, si ceea ce se intampla aici: matrapazlacuri, smecherii, combinatii. Dar asta a fost drumul meu. Viata aici, in ultimii zece ani, a fost o scoala pentru mine. Experienta acestor contacte cu societatea, cu justitia, cu birocratia, cu recuperarile... Au fost momente foarte, foarte dificile, in care m-am confruntat cu oameni cu adevarat malefici, fata in fata. N-am crezut ca exista indivizi antrenati anume ca sa manipuleze, sa minta, sa creeze divesiune, sa distruga, numai ca sa le fie lor bine. Dar am trecut peste toate cu bine, si cred ca Dumnezeu are si El o contributie mare la starea de lucruri pozitiva de acum. Acum am mai mult discernamant si imi aleg altfel partenerii de relatii, de negocieri. Au fost perioade foarte "plate", in care chiar nu vedeam nici o speranta pentru revendicarile mele, cum au fost guvernarea Psd-ului din 2000-2004, aveam impresia ca este o pacla sub care supravietuim. In afaceri, sistemul de relatii era complet tentacular. In schimb, din 2005 incoace, si nu vreau sa politizez, cred ca este chiar o alegere a oamenilor sa schimbe starea de lucruri. E incomparabil mai bine. Lectia de patriotism- In momentul de fata, va bucurati de o mare simpatie printre romani. Sunteti o persoana publica agreata. Aveti un fel de a fi patriotic, foarte convingator, dar si surprinzator, totodata, pentru cineva care a trait departe de Romania. Cum v-ati asumat acest sentiment?- Cred ca este o lectie de comportament primita in copilarie. Tata imi povestea cum l-a invatat bunicul sa iubeasca Romania: in vacante, ori daca aveau cateva zile libere de la scoala, ii lua pe toti copiii sai in automobil si le arata aproape fiecare ungher al tarii: "Traiti in Romania, trebuie s-o iubiti, s-o onorati si s-o duceti pe culmi!" Apoi, la fiecare cimitir al eroilor intalnit in cale, opreau, isi descopereau capetele si spuneau un "Tatal nostru". Fiecare om care are o structura de valori, include in ea si respectul fata de tara si poporul din care se trage. Patriotismul face parte din bagajul meu, stiu cine sunt, ce respect le datorez inaintasilor mei, pentru deciziile luate intr-un moment istoric sau altul. Imi pasa ce se intampla in Romania, pentru ca traiesc aici, pentru ca m-am nascut aici, si eu, si parintii, si bunicii mei. Ma implic doar ca observator.Nu vreau sa activez, deocamdata, in plan politic, ma intereseaza mai mult cel social, al fundatiilor si organizatiilor umanitare. Dar ma bucur sa vad un suflu nou, o vibratie pozitiva in lumea politica si economica, o renastere, un entuziasm in oameni, care reprezinta capitalul cel mai de pret. Aceasta era si convingerea bunicului meu, anume ca, pentru orice mare intreprinzator, cel mai mare capital sunt oamenii. Greseala de a-i vedea doar ca pe o masa de manevra au facut-o toti politicienii din 1948 incoace. L-au subestimat intotdeauna, si iata ca "boborul" le-a dat politicienilor doua lectii mari: in 2004, la alegeri, si in 2007, la referendum. Le-a aratat ca poporul este un organism viu, ca are unitate si discernamant, si s-a vazut asta si la electoratul din strainatate, care s-a mobilizat sa mearga cu avionul patru-cinci ore, numai ca sa voteze. Vedeti, impartasesc si ei aceleasi temeri cu cei de aici, chiar daca traiesc departe de tara. Am vazut la stiri ca aici, in Romania, au fost oameni simpli, din catunuri indepartate, care s-au sculat la cinci dimineata, ca sa mearga 12 ore pe jos pentru a vota. Este foarte important acest lucru si este un capitol mare in viata noastra. Imi pare rau ca vorbesc putin politic, dar oamenii politici care isi angajeaza consilieri de imagine pe salarii fabuloase, de milioane de euro, ca sa le arate cum sa dea din maini, cum sa surada la camerele de televiziune si cum sa se imbrace, gresesc. Trebuie neaparat sa lase artificiul si cosmetica deoparte si sa-si "ajusteze" "postul de radio" la vibratia Romaniei. Pentru ca acolo este raspunsul lor in campania electorala. Nu stiu daca o vor putea face, pentru ca au multe blocaje la nivel de comunicare si sunt foarte indepartati, prin felul lor de a trai si prin felul de a gandi, de acest puls. Dar raspunsul electoral acolo este, nu prin intermediari straini ai mesajului, care ii consiliaza gresit. - Sunteti foarte prezenta pe micul ecran. Aparitia pe posturile de televiziune v-a favorizat ori, dimpotriva, v-a impiedicat in demersurile dvs. in justitie?- Niciodata nu mi-am propus sa ajung la televizor. In 98, am fost la o emisiune despre restituirea proprietatilor, pentru ca nu vorbea nimeni de asta, oamenii erau destul de speriati, de timorati. Treptat, am devenit o voce dintre ei, vizavi de acest subiect al retrocedarilor. Dar aparitia la diferite televiziuni m-a ajutat mai ales in sensul ca mi-a castigat un capital de simpatie, pe care nu l-am folosit insa in interes personal (am avut oferte de consiliere politica, de parteneriat in afaceri pe care le-am refuzat). Am inca procese pe rol, in diferite instante, pentru imobilele familiei mele. Elegie la o floare de crin- In afara aventurii recuperarii averilor parintesti, ce va mai tine in Romania? Va plac oamenii, tara, va simtiti mai bine ca in Canada?- Mi-am croit un drum aici. Am prieteni foarte buni. Am un sistem de relatii valoros, din punct de vedere sufletesc, afectiv - lucru foarte important pentru mine. Am proiecte in care ma implic din punct de vedere caritabil. Nu as renunta la toate aceste lucruri, iar dincolo de ele, cred ca a venit si randul meu, al oamenilor ca mine, sa intram acum in arena. N-as mai pleca de aici, cu toate ca au fost momente in care am fost pur si simplu exasperata de ipocrizia si mitocania cu care eram intampinata. Am spus odata ca daca as fi stiut in ce intru cu aceste actiuni de revendicare, as fi renuntat din start la idee. Dar a fost mai bine ca n-am stiut. Odata intrati in lupta, parcurgem drumul, punem un pas dupa altul. Si pe urma, putem sa spunem asta si despre relatiile de dragoste, si de cariera: "Daca as fi stiut de la inceput...". Cu toate acestea, eu pot spune ca am facut ceva cu viata mea, pana la urma. Am un copil, am fost casatorita foarte putin timp, cu tatal fiului meu, un canadian francez, care imi spunea mereu ca sunt "romanca", adica "o amarata de emigranta din lumea a treia". E un cosmar cand nu esti in armonie cu cineva, tot asa cum e extraordinar sa gasesti un partener care te completeaza. Dar eu am o multime de lucruri in jur care-mi aduc bucurie: catelusul meu yorkshire terrier Ella, cartile mele speciale, pe care le-am strans in timp, ca sa merg in calatorii spirituale cu ele, locuri minunate din tara, biserici si
monumente, in atmosfera carora ma regasesc. Cred ca acel proverb din Coran care spune ca "Dumnezeu e mai aproape de noi decat artera jugulara!" este foarte adevarat. - V-a schimbat Romania in vreun fel?- Sunt mai putin perfectionista decat eram inainte si sunt atat de fericita ca am renuntat la aceasta forma de control (mi-am dat seama ca era un semn de slabiciune, de lipsa de incredere). Nu mai controlez totul, Il las pe Dumnezeu sa aleaga pentru mine si accept cu bucurie rezolvarile Sale. Ca florile de crin care nu-si fac griji pentru ziua de maine si, totusi, au cele mai alese haine si cel mai minunat parfum. - Credeti in minuni? V-a fost credinta in Dumnezeu un sprijin in tot acest timp? - S-au intamplat multe minuni in viata mea, daca n-as crede in ele, n-as exista: incepand chiar cu momentul nasterii mele, cand medicii m-au declarat moarta, si daca unul dintre ei nu observa ca am, totusi, un suflu slab, n-am fi stat de vorba astazi. Dupa ce l-am pierdut pe tatal meu, am inteles ca nici unul din oamenii supraputernici sau bogati nu pot sa-si negocieze averea pentru o ora in plus de viata. Relatia mea cu Dumnezeu s-a schimbat, dar si relatia mea cu oamenii s-a schimbat foarte mult. Recent, am ascultat pe un post de radio strain, un interviu cu un adolescent irakian, care spunea ca dimineata, cand pleaca de acasa, trebuie sa fie in pace cu toata lumea, pentru ca nu stie daca seara se va mai intoarce inapoi. Cred ca nu trebuie sa fii in Irak ca sa gandesti asa, cred ca toti ar trebui sa ne punem asemenea probleme, pentru ca viata ne impinge pe fiecare, nu stim cand, intr-o situatie limita. Eu si mama, de exemplu, ne vedem acum cu alti ochi, pretuiesc fiecare vorba de-a ei, as vrea sa-i ofer si confort, si calatorii, pentru ca merita, dupa o viata de chin si de munca. Ne-am iubit intotdeauna, pentru ca am fost o familie mica si incercata de soarta, si daca nu ne-am fi agatat unii de ceilalti, am fi fost pierduti. Am fost niste naufragiati, intotdeauna. Acum pare ca am ajuns la un liman. - Deci, aveti sentimentul ca v-ati facut datoria fata de parintii dvs. Si fata de memoria inaintasilor dvs.- Absolut. Pot sa mor linistita. Sunt foarte recunoscatoare lui Dumnezeu ca m-a luat de pe alte drumuri straine si m-a pus pe acesta, de-acasa, asa cum pisicile isi iau puii de ceafa si-i muta din drum in cuibul lor. Si asta mi s-a intamplat de mai multe ori in viata, cand destinul mi s-a schimbat brusc si radical. Dar simt acum ca sunt pe drumul cel bun, ca sunt in armonie cu mine si cu relatiile pe care le am. Si desi problemele mele sunt departe de a se fi rezolvat, exista o concordie, o liniste care-mi dau siguranta ca ceea ce fac e bine.
Cuviosul Siluan Atonitul
Schimonahul de la Muntele Athos, Siluan Ivanovici Antonov, a ajuns să fie recunoscut ca personalitatea cea mai reprezentativă a spiritualităţii ortodoxe din secolul XX, alaturîndu-se celor peste trei sute de sfinţi cuvioşi pe care i-a dat Muntele Athos.
S-a născut în satul Sousk, în anul 1866, într-o familie de ţărani ruşi cu mulţi copii. Prin botez primeşte numele de Semion. Micul Semion avea doar patru ani cînd şi-a spus în gînd: "Cînd voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pămîntul!" Primul exemplu de smerenie şi blîndeţe a fost tatăl său. Cuviosul Siluan povesteşte că în copilărie, într-o zi, uitînd că vinerea este zi de post, a pregătit pentru familia aflată la cîmp mîncare din carne. Tatăl său nu l-a certat, dar cu mare blîndeţe i-a adus aminte de această greşeală abia după şase luni, spunîndu-i: "nu am vrut să te rănesc, copilul meu".
Înflăcărat de dragostea de Dumnezeu, la 19 ani se roagă cu lacrimi, simte prima atracţie puternică pentru viaţa monahală. Tatăl său nu-i permite însă plecarea la mănăstire, sfătuindu-l să-şi execute mai întîi serviciul militar. Înflăcărarea duhovnicească se stinge şi tînărul Semion, frumos şi viguros, intră în viaţa tumultoasă a tineretului din sat. Din cauza unei fete, este pe punctul de a omorî un om. În iureşul vieţii de păcat, Dumnezeu îl mai cheamă o dată. Visează că în trup îi intră un şarpe. Se trezeşte dezgustat şi aude glasul blînd al Maicii Domnului: "Ai înghiţit un şarpe în somn şi ţi-e scîrbă. Tot aşa, nici mie nu-mi place ceea ce faci tu acum".
Pînă la sfîrşitul vieţii, cuviosul Siluan va mulţumi Maicii Domnului pentru mila cu care l-a întors de la păcat. Această a doua chemare a jucat un rol decisiv în viaţa sa.
Într-o zi de sărbătoare vede în sat un criminal eliberat, dansînd şi cîntînd. Îl întreabă cum de poate fi vesel cînd ştie că a ucis un om. Acesta îi povesteşte că în închisoare s-a rugat atît de mult ca Dumnezeu să-l ierte, încît într-o zi, patul pe care îngenunchease a început să tremure şi în inima sa a coborît o mare bucurie. A înţeles că Dumnezeu l-a iertat şi de aceea este fericit. Astfel, Semion, care fusese pe punctul de a ucide un om, înţelege cît de mare este liniştea şi fericirea celui căruia Dumnezeu îi iartă păcatele.
În toamna anului 1892, Semion vine la Sfîntul Munte Athos, supranumit Grădina Maicii Domnului. Sosit aici la vîrsta de 26 ani, va trăi timp de 46 ani viaţa simplă a oricărui monah. Pentru alungarea ispitelor şi a gîndurilor malefice, cel ce prin călugărire a primit numele de Siluan, este povăţuit de părintele său duhovnicesc să dea minţii de lucru prin rostirea neîncetată a Rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". După trei săptămîni de rostire neîncetată a rugăciunii, într-o seară, pe cînd se ruga la icoana Maicii Domnului, rugăciunea îi pătrunde în inimă şi pînă la sfîrşitul vieţii va ţîşni de aici de la sine, în ritmul bătăilor inimii, fără încetare.
Lipsit de experienţă, Siluan nu înţelege raritatea darului primit de la Maica Domnului. Rapiditatea cu care dobîndise darul rugăciunii neîncetate şi uşurinţa cu care îşi îndeplinea ascezele îl expun unui atac primejdios şi subtil: gîndul mîndriei. Timp de şase luni oscilează între mîndrie ("Eşti un sfînt") şi deznădejde ("Nu te vei mîntui niciodată"). Disperarea îl copleşeşte. Într-o după-amiază, disperat, trăieşte sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu, stare care îl îngrozeşte.
Pradă acestei spaime, se duce la vecernie, unde abia rosteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" şi în locul icoanei Mîntuitorului, îl vede aievea pe Hristos Cel Viu. Întreaga fiinţă i se umple de lumina harului Sfîntului Duh, în care recunoaşte pe Iisus. Privirea sa blîndă şi infinit de bună, iradiind o negrăită iertare, pace şi bucurie îl atrag irezistibil, copleşindu-l dincolo de limitele suportabile. Intensitatea viziunii îi provoacă o epuizare vecină cu moartea. Duhul Sfînt îl înalţă la cer unde aude cuvinte negrăite.
Arătarea lui Hristos şi a luminii Sale, la capătul traversării întunericului disperării infernale, a fost evenimentul cel mai important al întregii vieţi a Cuviosului Siluan. Dar calea celor puţini aleşi care primesc harul desăvîrşirii încă de la început este şi cea mai dureroasă. Ei suferă cel mult pentru că atunci cînd suportă părăsirea şi pierderea harului, care se face pentru a spori intensitatea dragostei şi rugăciunii sufletului, ei ştiu bine ce au pierdut şi după ce plîng. Ei îl caută pe Dumnezeu cu lacrimi. După cîteva zile, harul îi mai este dăruit o dată, dar cu mai mică intensitate, după care, imperceptibil, pacea şi bucuria cedează locul în suflet fricii de a nu pierde harul primit. Siluan nu înţelege de ce este asaltat din nou de gînduri rele. Speriat, cere sfatul stareţului Anatoli de la Mănăstirea Vechiului Russikon. Acesta, care cunoscuse harul Domnului după 40 de ani de nevoinţe, este uimit: "Dacă acum eşti aşa, ce vei fi la bătrîneţe?"
Conform regulii monahice, niciodată un ascet nu are voie să-şi laude un confrate pentru a nu-l distrage smereniei. Imprudenţa ascetică a bătrînului Anatoli îl va arunca pe Siluan în luptă cu demonul cel mai primejdios şi greu de înfrînt, demonul mîndriei.
Începe o perioadă de 15 ani marcată de frecvente cercetări ale harului şi de părăsiri dublate de atacul mîndriei. "Dacă Domnul nu mi-ar fi făcut cunoscut de la început cu ce fel de iubire îi iubeşte pe oameni, n-aş fi putut îndura nici măcar una din aceste nopţi", va mărturisi părintele Siluan. În tot acest timp perseverează într-o asceză corporală foarte dură. În calitatea sa de econom al Mănăstirii Vechiului Russikon, avea responsabilităţi foarte mari, dar nopţile şi toate răgazurile, părintele Siluan le consacra rugăciunii isihaste. În ciuda eforturilor ascetice excepţionale la care se supunea, succesiunea epuizantă de veniri ale harului şi părăsiri nu înceta, ceea ce îl arunca în întunericul deznădejdii şi nedumeririi.
Răspunsul l-a primit după 15 ani de nevoinţe de la prima arătare a Domnului. În ghearele unei disperări infernale vecine cu moartea şi necredinţa, încercînd să se închine la icoane, vede silueta unui demon între el şi icoane. Descurajat, Siluan se aşează şi spune îndurerat: "Doamne, vezi că demonii mă împiedică să mă rog cu mintea curată. Învaţă-mă ce să fac ca să se depărteze de la mine". Atunci aude în inimă glasul Domnului: "Sufletele celor mîndri suferă de-a pururea din cauza demonilor" şi Siluan va spune: "Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu o ştie. Spune-mi ce să fac ca sufletul meu să se facă smerit ?" Şi din nou Dumnezeu îi va răspunde în inima: "ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui". Fraza şocantă şi enigmatică, în care este concentrată esenţa mesajului spiritual al lui Siluan, mesaj adresat prin el de Hristos umanităţii contemporane: "Nu ajungi la înviere decît prin moarte, la slavă prin umilinţă, la bucurie şi lumină numai prin suferinţă şi întuneric".
Perceput în sens ascetic, îndemnul primit de Siluan apare ca o expresie a unei pocăinţe de maximă incandescenţă şi permite evitarea celor două extreme egal de păgubitoare: speranţa fără conştiinţa păcatelor ("Sînt un sfînt") şi conştiinţa păcatelor fără speranţă ("Nu mă voi mîntui niciodată"). Cuvîntul Cuviosului Siluan trebuie adoptat pe măsura puterii fiecăruia în sensul unei înaintări spre purificare şi sfinţenie prin nejudecare, autocondamnare şi căinţă pe calea dobîndirii smereniei. Siluan va cunoaşte de acum înainte cauza ultimă a pierderii harului: mîndria. Înţelege secretul ultim al ascezei creştine, smerenia, iar calea cîştigării smereniei este cea a identificării cu Iisus. Numai cine îl urmează pe Iisus în rugăciunea cu lacrimi din grădina Ghetsimani, în singurătatea şi părăsirea de toţi de pe Golgota, cînd coboară în întunericul şi adîncurile ultime ale iadului, doar acela se poate învrednici de harul naşterii din nou. Cuviosul Siluan va scrie: "Smerenia este lumina prin care putem vedea Lumina lui Dumnezeu. Mîndria îl înalţă amăgitor pe om doar ca să-l arunce şi mai adînc în prăpastia disperării şi necredinţei".
În smerenie, sufletul se dilată în Dumnezeu, într-un mod neînţeles de necredincioşi, ajungînd să atingă extremităţile Creaţiei: Iadul şi Împărăţia, întunericul şi lumina, suferinţa şi fericirea. Timp de alţi 15 ani, Cuviosul Siluan se va nevoi pentru dobîndirea smereniei lui Hristos şi harul nu-l mai părăseşte ca înainte. Pe măsura permanentizării harului, în rugăciunea sa creştea atît recunoştinţa faţă de Dumnezeu, cît şi mila şi compasiunea pentru toţi oamenii. Deseori spunea: "Monah este cel ce se roagă pentru întreaga lume, monah este cel despărţit de toţi şi una cu toţi".
Intensitatea iubirii faţă de Dumnezeu se reflectă acum într-o iubire la fel de intensă faţă de toţi oamenii. Smerenia şi rugăciunea deschid sufletul omului atît spre Dumnezeu, cît şi spre Creaţie. Adevăratul isihasm se revelează a fi punerea în practică a dublei porunci a iubirii necondiţionate de Dumnezeu şi de aproapele. A-ţi iubi vrăjmaşul este o cruce uriaşă, este cuvîntul cel mai răscolitor şi mai crucifiant. A-ţi iubi vrăjmaşul înseamnă a trece dincolo de tine însuţi, a te deschide aşa cum Iisus şi-a deschis braţele pe cruce într-o îmbrăţişare a întregii omeniri.
Un pustnic i-a spus odată Cuviosului Siluan: "- Dunnezeu va arde în focul veşnic toţi ereticii". Siluan l-a întrebat: "- Spune-mi, te rog, dacă vei fi în Rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, cum ai putea avea pace?
"-Ce să-i faci, este păcatul lui", i-a răspuns pustnicul, la care Siluan îi spuse: "-Iubirea nu poate suferi una ca asta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii".
Socotindu-l un ţăran simplu şi neînvăţat, mulţi monahi îl dispreţuiau. Sobrietatea sa ascetică deranja monahii neglijenţi care îl apostrofau spunîndu-i ironic "Iluminatul" sau "sfînt blestemat". Libertatea cu care vorbea despre Dumnezeu îi soca pe mulţi monahi, care spuneau: "sau este în rătăcire, sau este mare".
Dacă Dumnezeu a vrut ca sfinţenia Cuviosului Siluan să rămînă ascunsă majorităţii monahilor athoniţi, ea a fost simţită de preoţii sau laicii din afara Athosului. Cu ocazia unei vizite, unul dintre monahi l-a întrebat pe un vizitator: "- Nu înţeleg de ce voi, nişte universitari şi savanţi, mergeţi la părintele Siluan, un ţăran simplu şi neînvăţat. Nu este nimeni mai învăţat decît el în mănăstire?" "- Pentru a-l înţelege pe Siluan, trebuie să fii universitar", a răspuns oaspetele.
Pentru Cuviosul Siluan, creştinismul se concentrează în final în smerenia faţă de Dumnezeu şi iubirea de semeni, mergînd pînă la rugăciunea pentru vrăjmaşi. Imensa iubire a lui Siluan faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni rodeşte sub forma clarviziunii, profeţiei, vindecărilor. Sfîrşitul său pămîntesc în ziua de 24 septembrie 1938 a fost la fel de liniştit şi smerit că întreaga sa viaţă. Abia după moartea sa, monahii de la Mănăstirea Russikon şi-au dat seama de sfinţenia autentică a lui Siluan. În chilia cuviosului s-au găsit însemnările sale care au devenit unele dintre cele mai preţioase documente spiritule ale secolului XX.
Însemnările şi viaţa Cuviosului Siluan Athonitul sînt cea mai convingătoare demonstraţie de ascensiune prin coborîre. Pe scara virtuţilor evanghelice, urcăm coborînd. La începutul secolului trecut, părintelui Siluan i-a fost dat cuvîntul Domnului: "ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui". "A ne vedea păcatele noastre e un dar mai mare decît vederea îngerilor", spuneau Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi numesc această stare "iadul pocăinţei" şi prin el ne vom asemăna lui Iisus care coboară în iadul iubirii.
Dacă nu vom regăsi "smerenia lui Hristos" şi "iubirea de vrăjmaşi", umanitatea nu va putea evita automacerarea spirituală, morală şi, în cele din urmă, fizică.
Însemnările sale au rămas dovada veşnică a desăvîrşirii sale. "Mă rog ţie, milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pămîntului să Te cunoască prin Duhul Sfînt. Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfînt, aşa dă şi tuturor noroadelor pămîntului să te cunoască şi să te laude ziua şi noaptea. Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu înţeleg iubirea Ta şi toate noroadele se vînzolesc pe pămînt şi gîndurile lor sînt ca norii mînaţi de vînt în toate părţile.."
S-a născut în satul Sousk, în anul 1866, într-o familie de ţărani ruşi cu mulţi copii. Prin botez primeşte numele de Semion. Micul Semion avea doar patru ani cînd şi-a spus în gînd: "Cînd voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pămîntul!" Primul exemplu de smerenie şi blîndeţe a fost tatăl său. Cuviosul Siluan povesteşte că în copilărie, într-o zi, uitînd că vinerea este zi de post, a pregătit pentru familia aflată la cîmp mîncare din carne. Tatăl său nu l-a certat, dar cu mare blîndeţe i-a adus aminte de această greşeală abia după şase luni, spunîndu-i: "nu am vrut să te rănesc, copilul meu".
Înflăcărat de dragostea de Dumnezeu, la 19 ani se roagă cu lacrimi, simte prima atracţie puternică pentru viaţa monahală. Tatăl său nu-i permite însă plecarea la mănăstire, sfătuindu-l să-şi execute mai întîi serviciul militar. Înflăcărarea duhovnicească se stinge şi tînărul Semion, frumos şi viguros, intră în viaţa tumultoasă a tineretului din sat. Din cauza unei fete, este pe punctul de a omorî un om. În iureşul vieţii de păcat, Dumnezeu îl mai cheamă o dată. Visează că în trup îi intră un şarpe. Se trezeşte dezgustat şi aude glasul blînd al Maicii Domnului: "Ai înghiţit un şarpe în somn şi ţi-e scîrbă. Tot aşa, nici mie nu-mi place ceea ce faci tu acum".
Pînă la sfîrşitul vieţii, cuviosul Siluan va mulţumi Maicii Domnului pentru mila cu care l-a întors de la păcat. Această a doua chemare a jucat un rol decisiv în viaţa sa.
Într-o zi de sărbătoare vede în sat un criminal eliberat, dansînd şi cîntînd. Îl întreabă cum de poate fi vesel cînd ştie că a ucis un om. Acesta îi povesteşte că în închisoare s-a rugat atît de mult ca Dumnezeu să-l ierte, încît într-o zi, patul pe care îngenunchease a început să tremure şi în inima sa a coborît o mare bucurie. A înţeles că Dumnezeu l-a iertat şi de aceea este fericit. Astfel, Semion, care fusese pe punctul de a ucide un om, înţelege cît de mare este liniştea şi fericirea celui căruia Dumnezeu îi iartă păcatele.
În toamna anului 1892, Semion vine la Sfîntul Munte Athos, supranumit Grădina Maicii Domnului. Sosit aici la vîrsta de 26 ani, va trăi timp de 46 ani viaţa simplă a oricărui monah. Pentru alungarea ispitelor şi a gîndurilor malefice, cel ce prin călugărire a primit numele de Siluan, este povăţuit de părintele său duhovnicesc să dea minţii de lucru prin rostirea neîncetată a Rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". După trei săptămîni de rostire neîncetată a rugăciunii, într-o seară, pe cînd se ruga la icoana Maicii Domnului, rugăciunea îi pătrunde în inimă şi pînă la sfîrşitul vieţii va ţîşni de aici de la sine, în ritmul bătăilor inimii, fără încetare.
Lipsit de experienţă, Siluan nu înţelege raritatea darului primit de la Maica Domnului. Rapiditatea cu care dobîndise darul rugăciunii neîncetate şi uşurinţa cu care îşi îndeplinea ascezele îl expun unui atac primejdios şi subtil: gîndul mîndriei. Timp de şase luni oscilează între mîndrie ("Eşti un sfînt") şi deznădejde ("Nu te vei mîntui niciodată"). Disperarea îl copleşeşte. Într-o după-amiază, disperat, trăieşte sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu, stare care îl îngrozeşte.
Pradă acestei spaime, se duce la vecernie, unde abia rosteşte "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" şi în locul icoanei Mîntuitorului, îl vede aievea pe Hristos Cel Viu. Întreaga fiinţă i se umple de lumina harului Sfîntului Duh, în care recunoaşte pe Iisus. Privirea sa blîndă şi infinit de bună, iradiind o negrăită iertare, pace şi bucurie îl atrag irezistibil, copleşindu-l dincolo de limitele suportabile. Intensitatea viziunii îi provoacă o epuizare vecină cu moartea. Duhul Sfînt îl înalţă la cer unde aude cuvinte negrăite.
Arătarea lui Hristos şi a luminii Sale, la capătul traversării întunericului disperării infernale, a fost evenimentul cel mai important al întregii vieţi a Cuviosului Siluan. Dar calea celor puţini aleşi care primesc harul desăvîrşirii încă de la început este şi cea mai dureroasă. Ei suferă cel mult pentru că atunci cînd suportă părăsirea şi pierderea harului, care se face pentru a spori intensitatea dragostei şi rugăciunii sufletului, ei ştiu bine ce au pierdut şi după ce plîng. Ei îl caută pe Dumnezeu cu lacrimi. După cîteva zile, harul îi mai este dăruit o dată, dar cu mai mică intensitate, după care, imperceptibil, pacea şi bucuria cedează locul în suflet fricii de a nu pierde harul primit. Siluan nu înţelege de ce este asaltat din nou de gînduri rele. Speriat, cere sfatul stareţului Anatoli de la Mănăstirea Vechiului Russikon. Acesta, care cunoscuse harul Domnului după 40 de ani de nevoinţe, este uimit: "Dacă acum eşti aşa, ce vei fi la bătrîneţe?"
Conform regulii monahice, niciodată un ascet nu are voie să-şi laude un confrate pentru a nu-l distrage smereniei. Imprudenţa ascetică a bătrînului Anatoli îl va arunca pe Siluan în luptă cu demonul cel mai primejdios şi greu de înfrînt, demonul mîndriei.
Începe o perioadă de 15 ani marcată de frecvente cercetări ale harului şi de părăsiri dublate de atacul mîndriei. "Dacă Domnul nu mi-ar fi făcut cunoscut de la început cu ce fel de iubire îi iubeşte pe oameni, n-aş fi putut îndura nici măcar una din aceste nopţi", va mărturisi părintele Siluan. În tot acest timp perseverează într-o asceză corporală foarte dură. În calitatea sa de econom al Mănăstirii Vechiului Russikon, avea responsabilităţi foarte mari, dar nopţile şi toate răgazurile, părintele Siluan le consacra rugăciunii isihaste. În ciuda eforturilor ascetice excepţionale la care se supunea, succesiunea epuizantă de veniri ale harului şi părăsiri nu înceta, ceea ce îl arunca în întunericul deznădejdii şi nedumeririi.
Răspunsul l-a primit după 15 ani de nevoinţe de la prima arătare a Domnului. În ghearele unei disperări infernale vecine cu moartea şi necredinţa, încercînd să se închine la icoane, vede silueta unui demon între el şi icoane. Descurajat, Siluan se aşează şi spune îndurerat: "Doamne, vezi că demonii mă împiedică să mă rog cu mintea curată. Învaţă-mă ce să fac ca să se depărteze de la mine". Atunci aude în inimă glasul Domnului: "Sufletele celor mîndri suferă de-a pururea din cauza demonilor" şi Siluan va spune: "Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu o ştie. Spune-mi ce să fac ca sufletul meu să se facă smerit ?" Şi din nou Dumnezeu îi va răspunde în inima: "ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui". Fraza şocantă şi enigmatică, în care este concentrată esenţa mesajului spiritual al lui Siluan, mesaj adresat prin el de Hristos umanităţii contemporane: "Nu ajungi la înviere decît prin moarte, la slavă prin umilinţă, la bucurie şi lumină numai prin suferinţă şi întuneric".
Perceput în sens ascetic, îndemnul primit de Siluan apare ca o expresie a unei pocăinţe de maximă incandescenţă şi permite evitarea celor două extreme egal de păgubitoare: speranţa fără conştiinţa păcatelor ("Sînt un sfînt") şi conştiinţa păcatelor fără speranţă ("Nu mă voi mîntui niciodată"). Cuvîntul Cuviosului Siluan trebuie adoptat pe măsura puterii fiecăruia în sensul unei înaintări spre purificare şi sfinţenie prin nejudecare, autocondamnare şi căinţă pe calea dobîndirii smereniei. Siluan va cunoaşte de acum înainte cauza ultimă a pierderii harului: mîndria. Înţelege secretul ultim al ascezei creştine, smerenia, iar calea cîştigării smereniei este cea a identificării cu Iisus. Numai cine îl urmează pe Iisus în rugăciunea cu lacrimi din grădina Ghetsimani, în singurătatea şi părăsirea de toţi de pe Golgota, cînd coboară în întunericul şi adîncurile ultime ale iadului, doar acela se poate învrednici de harul naşterii din nou. Cuviosul Siluan va scrie: "Smerenia este lumina prin care putem vedea Lumina lui Dumnezeu. Mîndria îl înalţă amăgitor pe om doar ca să-l arunce şi mai adînc în prăpastia disperării şi necredinţei".
În smerenie, sufletul se dilată în Dumnezeu, într-un mod neînţeles de necredincioşi, ajungînd să atingă extremităţile Creaţiei: Iadul şi Împărăţia, întunericul şi lumina, suferinţa şi fericirea. Timp de alţi 15 ani, Cuviosul Siluan se va nevoi pentru dobîndirea smereniei lui Hristos şi harul nu-l mai părăseşte ca înainte. Pe măsura permanentizării harului, în rugăciunea sa creştea atît recunoştinţa faţă de Dumnezeu, cît şi mila şi compasiunea pentru toţi oamenii. Deseori spunea: "Monah este cel ce se roagă pentru întreaga lume, monah este cel despărţit de toţi şi una cu toţi".
Intensitatea iubirii faţă de Dumnezeu se reflectă acum într-o iubire la fel de intensă faţă de toţi oamenii. Smerenia şi rugăciunea deschid sufletul omului atît spre Dumnezeu, cît şi spre Creaţie. Adevăratul isihasm se revelează a fi punerea în practică a dublei porunci a iubirii necondiţionate de Dumnezeu şi de aproapele. A-ţi iubi vrăjmaşul este o cruce uriaşă, este cuvîntul cel mai răscolitor şi mai crucifiant. A-ţi iubi vrăjmaşul înseamnă a trece dincolo de tine însuţi, a te deschide aşa cum Iisus şi-a deschis braţele pe cruce într-o îmbrăţişare a întregii omeniri.
Un pustnic i-a spus odată Cuviosului Siluan: "- Dunnezeu va arde în focul veşnic toţi ereticii". Siluan l-a întrebat: "- Spune-mi, te rog, dacă vei fi în Rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, cum ai putea avea pace?
"-Ce să-i faci, este păcatul lui", i-a răspuns pustnicul, la care Siluan îi spuse: "-Iubirea nu poate suferi una ca asta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii".
Socotindu-l un ţăran simplu şi neînvăţat, mulţi monahi îl dispreţuiau. Sobrietatea sa ascetică deranja monahii neglijenţi care îl apostrofau spunîndu-i ironic "Iluminatul" sau "sfînt blestemat". Libertatea cu care vorbea despre Dumnezeu îi soca pe mulţi monahi, care spuneau: "sau este în rătăcire, sau este mare".
Dacă Dumnezeu a vrut ca sfinţenia Cuviosului Siluan să rămînă ascunsă majorităţii monahilor athoniţi, ea a fost simţită de preoţii sau laicii din afara Athosului. Cu ocazia unei vizite, unul dintre monahi l-a întrebat pe un vizitator: "- Nu înţeleg de ce voi, nişte universitari şi savanţi, mergeţi la părintele Siluan, un ţăran simplu şi neînvăţat. Nu este nimeni mai învăţat decît el în mănăstire?" "- Pentru a-l înţelege pe Siluan, trebuie să fii universitar", a răspuns oaspetele.
Pentru Cuviosul Siluan, creştinismul se concentrează în final în smerenia faţă de Dumnezeu şi iubirea de semeni, mergînd pînă la rugăciunea pentru vrăjmaşi. Imensa iubire a lui Siluan faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni rodeşte sub forma clarviziunii, profeţiei, vindecărilor. Sfîrşitul său pămîntesc în ziua de 24 septembrie 1938 a fost la fel de liniştit şi smerit că întreaga sa viaţă. Abia după moartea sa, monahii de la Mănăstirea Russikon şi-au dat seama de sfinţenia autentică a lui Siluan. În chilia cuviosului s-au găsit însemnările sale care au devenit unele dintre cele mai preţioase documente spiritule ale secolului XX.
Însemnările şi viaţa Cuviosului Siluan Athonitul sînt cea mai convingătoare demonstraţie de ascensiune prin coborîre. Pe scara virtuţilor evanghelice, urcăm coborînd. La începutul secolului trecut, părintelui Siluan i-a fost dat cuvîntul Domnului: "ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui". "A ne vedea păcatele noastre e un dar mai mare decît vederea îngerilor", spuneau Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi numesc această stare "iadul pocăinţei" şi prin el ne vom asemăna lui Iisus care coboară în iadul iubirii.
Dacă nu vom regăsi "smerenia lui Hristos" şi "iubirea de vrăjmaşi", umanitatea nu va putea evita automacerarea spirituală, morală şi, în cele din urmă, fizică.
Însemnările sale au rămas dovada veşnică a desăvîrşirii sale. "Mă rog ţie, milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pămîntului să Te cunoască prin Duhul Sfînt. Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfînt, aşa dă şi tuturor noroadelor pămîntului să te cunoască şi să te laude ziua şi noaptea. Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu înţeleg iubirea Ta şi toate noroadele se vînzolesc pe pămînt şi gîndurile lor sînt ca norii mînaţi de vînt în toate părţile.."
Dan Puric si crezul inimii sale.
- Cum l-a descoperit Dan Puric pe Dumnezeu?
- Eram elev in clasa a doua, ma pregateam sa devin pionier, eram un copil inregimentat. Dar intr-o zi a venit pe la noi bunica si-a spus, in treacat: „Auzi, draga, ce tampiti sunt comunistii, cica nu exista Dumnezeu”. Afirmatia ei mi s-a infipt drept in minte. Fireste, nu L-am aflat pe Dumnezeu atunci, eram mult prea mic pentru o asemenea intelegere, dar pe masura ce cresteam, adevarul a inceput sa fie tot mai vizibil pentru mine. Se dezlipeau minciunile de pe el, una cate una, ca foile de pe ceapa. Totusi, pana in 1989 am fost strain de Biserica. Eram in faza de turism: la rastimpuri, intri din curiozitate, privesti, poate iti place ce vezi, dar nu participi.
- Totusi, faptul ca mergeati chiar si rar la biserica, dovedeste ca Dumnezeu va era undeva, aproape…
- Privind retrospectiv, cred ca El m-a mangaiat tot timpul si mi-a vorbit, dar atunci nu am realizat lucrul asta. N-aveam timp, eram o inima fugarita. Ca toti romanii. Dar am fost, categoric, in mila lui Dumnezeu. Ceva imi spunea asta si la acea vreme, dar era pentru mine un sentiment neclar, il simteam ca pe un suspin. Stiam ca mai trebuie sa fac un pas inainte, dar n-am putut singur si n-a avut cine sa ma ajute.- Parintii dvs. nu erau credinciosi? - Ba da, tata era de o credinta care si acum imi este exemplu. Mama avea un fel de credinta boiereasca, mai ritualista, specifica familiei din care venea. Dar erau speriati prea tare de vremuri si doreau sa ne protejeze. Ascultau pe furis Radio Europa Libera si se temeau, probabil, sa ne dea o educatie religioasa serioasa, ca sa nu se auda, si raul sa se abata asupra noastra. Tata a avut pamant destul de mult, era medic si se temea sa nu fie inchis pentru originea sa sociala. Nu voia sa le dea comunistilor nici un pretext.- Cand s-a petrecut convertirea? - Acum vreo sapte, opt ani, dupa un impas major al vietii. Am trecut printr-o disperare sufleteasca, pentru care nu exista solutii rationale. Atunci am realizat ca fara El nu pot iesi din criza. Cand m-am intors cu fata spre El, m-a primit extraordinar, cu o bunatate care nu incape in cuvinte si de care nu vreau sa ma mai lipsesc.- Cum anume s-a intamplat?- Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca sunt chestiuni prea intime. Vreau sa ramana in taina inimii mele. Important este ca L-am aflat pe Dumnezeu, intr-un tarziu, dar nu prea tarziu. Fapt este ca am cunoscut o serie de oameni care mi-au deschis calea, ca sufletul meu a inceput sa se aseze in timpul Liturghiei. Si acum sunt in alta etapa.- In ce fel ati descrie schimbarea din interiorul dumneavoastra?- Intai, trairea credintei mi-a schimbat felul de a privi viata. Parca am intrat intr-o baie de lumina si mi s-au limpezit lucrurile, m-am lamurit odata pentru totdeauna. A incetat cautarea mea sfasietoare. Citisem mult pana atunci, mai ales despre religiile orientale, incercand sa ma inteleg. Dar nu ma odihneam cu ele. Aveau un caracter labirintic, dadeam de o usa, ma bucuram, cand colo intram intr-un tunel. Pe cand acum, am intrat intr-o lumina, stiu ca fara Dumnezeu nimic nu este posibil, stiu ca prin credinta poti muta si muntii, nu mai am teama de raul care mi s-ar putea intampla. Am o viziune optimista asupra vietii si o bucurie data de faptul ca viata de aici nu este decat o pregustare pentru viata de dincolo.
„Adevarata arta este arta crestina”
- Cand ati simtit nevoia sa exprimati in limbaj teatral un mesaj crestin? Si de ce?- A venit de la sine. N-a fost un gest premeditat. Mi s-a dat si am dat. M-am exprimat potrivit sufletului meu. Pe urma, am realizat ca arta adevarata este arta crestina. Si cred ca viitorul este al ei. Arta lipsita de Dumnezeu nu e arta - o putem numi divertisment, performanta, dar nu arta. Arta este marturisire, fara ca prin asta sa fie neaparat arta bisericeasca. Restul e mimetism, e fals, gol. Eu mi-am inteles menirea astfel: sa matur poteca spre Biserica. Incerc sa-l sensibilizez pe omul modern prin arta, fata de cuvantul Mantuitorului.- Cum ati reusit sa transfigurati mesajul crestin in jocul de teatru?- Avea Picasso o vorba buna: „Nu caut, gasesc”. Adica inspiratia iti vine de dincolo de tine. Totusi, exista si momente de cautare, de ratacire. Dar cand vrea Dumnezeu, gasesti. Sigur, exista si metode, si formalisme, si un spirit al cautarii. Eu nu aplic insa o reteta. Trebaluiesc prin casa, ascult muzica si gandesc. In acest timp mi se desfasoara tot spectacolul sub ochii mintii. Nu scriu nimic, n-am caiet de regie si alte chestii din astea. Vin la teatru si povestesc cum va fi piesa, iar apoi ne apucam de treaba.- Piesa „Don Quijote, made in Romania”, cea mai recenta creatie a dvs., are nu numai un mesaj crestin, ci si unul anticomunist. Ce legatura este intre cele doua mesaje?- E vorba despre atitudine. Don Quijote era in lumea machiavelica occientala la fel de singur ca un Petre Tutea la noi, sub comunism. Fiecare in contextul epocii sale isi pastreaza verticalitatea. Fiecare vede pericolele care pandesc neamul lui. Don Quijote este un cavaler, dar are si comportament de monah; o traire ascetica si o inclinatie naturala spre a face bine, spre a da ajutor celor mai slabi. Ca si cei care au rezistat comunismului la noi. Tutea este unul; Noica, altul… Cervantes a vrut sa protesteze prin aceasta opera contra „telenovelelor” de la acea vreme, romanele cavaleresti, si a creat acest personaj „nebun”, usor ridicol. In fapt, un rebel care nu intra in jocul unei societati decazute. Cervantes a fost esentialmente crestin si a pus aici mesaj crestin. Cand am citit cartea, mi-a fost usor sa fac o piesa cu mesaj crestin. Dar am mai vazut si latura politica. Don Quijote a vazut in morile acelea de vant niste monstri disimulati. Si comunismul este un asemenea monstru - multa vreme ascuns sub masca umanismului, la fel ca si globalizarea actuala, un alt monstru care creste sub pretextul facerii binelui public. Oamenii, in general, nu vad aceste feno-mene cum sunt in realitate. Le lipseste ochiul duhovnicesc, care sa le arate monstruozitatea lor. In perioada interbelica, la noi au fost insa si foarte multi intelectuali care au vazut corect ce inseamna comunismul; sunt destui si azi cei care vad adevarata fata a globalizarii.
„Teatrul meu dezvrajeste publicul”
- Piesele dvs. sunt foarte gustate de public. Ele au starnit entuziasmul, si in tara, si in strainatate. Cum va explicati succesul de care va bucurati ca autor de mesaj crestin, intr-o lume aproape pagana, care cauta sa-si stearga amintirea sacrului?- In basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, cand eroul ajunge pe taramul de dincolo, i se spune sa nu mearga niciodata pe o anumita campie. El totusi ajunge acolo, nu din curiozitate, ci din neatentie, fugind dupa un iepure. Si, dintr-o data, incepe sa-si aduca aminte cine este, care ii sunt parintii… Pana atunci, traise intr-o amnezie desavarsita. In relatia mea cu publicul, eu sunt iepurele. Il dezvrajesc, ii redau memoria, ii arat de unde vine si incotro se duce. Si succesul meu cred ca inseamna ca publicul isi redescopera dragostea pentru cel care ne-a zidit.- Lucrati mult cu tineri actori. Cum se implica ei in demersul dvs. teatral: din obligatie, din credinta?- Eu cred ca o fac din dragoste. Dragostea nu poate fi simulata. Ei insisi isi aduc aminte de origini. Am o relatie foarte buna cu majoritatea tinerilor care vin sa joace cu mine. Nu caut sa le impun nimic, ci doar sa-i dumiresc si sa-i invat ce stiu. Unde nu gasesc ecou, nu insist.- In ultimii ani, ati luat de mai multe ori atitudine publica, in spirit crestin. Ce v-a impins sa marturisiti credinta, nu numai pe scena, ci si in agora?- Am constientizat ca neamul nostru este in primejdie si ca sunt obligat sa trag semnalul de alarma. Un artist trebuie sa fie si o constiinta publica, macar in vremuri de restriste. Pana sa vina doctorul, incerc sa-mi resuscitez neamul cum ma pricep. Nu stiu daca sunt competent in domeniul asta, dar nu am voie sa stau cu mainile in san. A marturisi este darul pe care ni-l face Cristos.
„Sa privim detasat integrarea.Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam”
- Romania a aderat la UE. Va intreb ca pe unul care a vazut toata lumea: ce inseamna integrarea din perspectiva spirituala? Vine si de aici vreun pericol?- Este nevoie sa privim detasat integrarea. Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam. Ei ne aduc administratie performanta, dar sufleteste le putem noi darui mai mult. Romania intra in „Europa” secularizata, dar in ce masura va intra Europa secularizata in Romania crestina? Cu mare discernamant, trebuie sa ne opunem la a fi anexati unei ideologii, transmise prin asa-zisa „societate civila”. In aceasta relatie, trebuie sa fim dezinhibati si sa ne comportam firesc, deschisi la dialog. Sa avem puterea de a spune ce merge si ce nu merge la noi. Dar nici sa nu ne isterizam pentru pericole presupuse. - Artistii sunt prin excelenta in avangarda societatii. Nu va temeti ca veti fi vazut cel putin ca inadecvat, daca va afirmati ca un crestin practicant?- Nu sunt primul actor care a facut asta. In istoria crestinismului exista exemple ilustre. In timpul Imperiului Roman, Sfantul Porfirie si Sfantul Ghelasie au fost mimi. Chemati de imparat sa batjocoreasca taina botezului, au iesit din apa si au marturisit credinta. Nu ma intereseaza cum sunt etichetat, pentru ca eu stiu cine sunt.- Parintele Arsenie Papacioc spune ca trebuie sa ne straduim ca toata viata sa fim prezenti in Cristos. Mai poate omul contemporan sa faca asta?- Cred ca da. Dupa mine, inainte de toate, trebuie sa punem capat unui comportament schizoid, manifestat la scara mare in randul celor care spun ca sunt crestini. Adica, dupa ce-am iesit de la Sfanta Liturghie, sa nu uitam de Cristos, ci sa prelungim trairea din biserica si in viata cotidiana. Multi dintre noi nu „imbisericesc”, in sens duhovnicesc, familia, societatea, odata iesiti din biserica de zid. Devin strict cetateni, straini de Dumnezeu. Este mare pacat. Inseamna ca participarea lor la viata Bisericii se rezuma la un ritual. Evident, nu vorbesc aici despre institutia Bisericii, nici macar despre ierarhia bisericeasca. Ma refer la comunitatea de iubire adunata in numele lui Dumnezeu, comunitate care trebuie sa ramana in iubire, si nu poate, daca Il uita pe Cristos. Apropo de asta, imi amintesc o vorba a Parintelui Iustin Parvu, de la Manastirea Petru Voda. Era intr-o duminica, puhoi de lume la manastire. Privind la credinciosi, Parintele mi-a spus: „Ii vezi ce multi sunt? Daca ii pui sa aleaga intre Dumnezeu si vrajmasul, se duc la necuratul”. Adica, majoritatea oamenilor, chiar credinciosi fiind, nu sunt dispusi sa plateasca vreun pret pentru a alege intre bine si rau, intre lumina si intuneric, intre adevar si minciuna. Si, de cele mai multe ori, le este mai usor sa aleaga raul.
„Pe mine ma intereseaza sufletul,nu imaginea mea”
- Dati-ne un exemplu!- De pilda, de o vreme incoace, sunt atacate icoana, educatia religioasa in scoli, intr-un cuvant, Biserica. Si nu prea se opun multi crestini. Asteapta sa ia atitudine institutia Bisericii. Dar Biserica suntem noi toti, si noi slujim - dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel. Este interesul, dreptul si datoria noastra sa ne aparam. Lenea sufleteasca si de gandire insa ne paralizeaza, ne face iresponsabili. Nu avem voie sa fim spectatori la ce ni se intampla. De ce nu avem o atitudine ferma si exprimata rapid? Multi se scuza in numele smereniei. Dar smeriti fata de ce? Smeriti fata de ticalosi? Nu. Iar trebuie sa-l citez pe Parintele Iustin Parvu: „Tara asta are inflatie de smerenie. Dar uneori este nevoie si de sfanta palma a Sfantului Nicolae”. Trebuie sa fim traitori si luptatori in ortodoxie. Vorba lui Nae Ionescu: in ortodoxie nu vii sa sforai, ci sa fii treaz. Atacurile care se dau astazi asupra ortodoxiei reprezinta hartia de turnesol a crestinului adevarat din Romania.- Recent, ati participat la o masa rotunda, organizata de revista „Lumea” si PNG. O parte dintre cei care v-au vazut langa Gigi Becali s-au declarat neplacut surprinsi, crezand ca ati intrat in partidul lui. Conteaza contextul in care iei atitudine?- Mi-au ajuns si mie la urechi tot felul de vorbe. Cei care gandesc asa au fost atenti la imaginea lui Dan Puric, nu la mesaj. Ca si cum e mai important nu ce spun, ci unde o spun. Pastrand proportiile, e ca si cum i-ai reprosa Maicii Tereza ca l-a vizitat pe Iliescu, fara sa fii atent la ce a vrut sa faca prin asta. Eu trebuia sa merg acolo pentru ca era o dezbatere importanta, despre crestinism in Uniunea Europeana. Sunt dezamagit ca s-au grabit unii sa ma considere in solda lui Gigi Becali. In virtutea comportamentului meu de pana acum, puteau sa-mi acorde credit, sa fie convinsi ca nu sunt un oportunist. Sunt persoane publice care nu iau atitudine, pentru ca se tem sa nu-si strice imaginea. Eu, unul, ma duc oriunde ca sa-L marturisesc pe Cristos, indiferent ca sunt injurat, terfelit sau banuit de cine stie ce combinatii. Pe mine ma intereseaza sufletul, nu imaginea mea. Sa fiu onest cu ce mi-a dat Bunul Dumnezeu.
- Eram elev in clasa a doua, ma pregateam sa devin pionier, eram un copil inregimentat. Dar intr-o zi a venit pe la noi bunica si-a spus, in treacat: „Auzi, draga, ce tampiti sunt comunistii, cica nu exista Dumnezeu”. Afirmatia ei mi s-a infipt drept in minte. Fireste, nu L-am aflat pe Dumnezeu atunci, eram mult prea mic pentru o asemenea intelegere, dar pe masura ce cresteam, adevarul a inceput sa fie tot mai vizibil pentru mine. Se dezlipeau minciunile de pe el, una cate una, ca foile de pe ceapa. Totusi, pana in 1989 am fost strain de Biserica. Eram in faza de turism: la rastimpuri, intri din curiozitate, privesti, poate iti place ce vezi, dar nu participi.
- Totusi, faptul ca mergeati chiar si rar la biserica, dovedeste ca Dumnezeu va era undeva, aproape…
- Privind retrospectiv, cred ca El m-a mangaiat tot timpul si mi-a vorbit, dar atunci nu am realizat lucrul asta. N-aveam timp, eram o inima fugarita. Ca toti romanii. Dar am fost, categoric, in mila lui Dumnezeu. Ceva imi spunea asta si la acea vreme, dar era pentru mine un sentiment neclar, il simteam ca pe un suspin. Stiam ca mai trebuie sa fac un pas inainte, dar n-am putut singur si n-a avut cine sa ma ajute.- Parintii dvs. nu erau credinciosi? - Ba da, tata era de o credinta care si acum imi este exemplu. Mama avea un fel de credinta boiereasca, mai ritualista, specifica familiei din care venea. Dar erau speriati prea tare de vremuri si doreau sa ne protejeze. Ascultau pe furis Radio Europa Libera si se temeau, probabil, sa ne dea o educatie religioasa serioasa, ca sa nu se auda, si raul sa se abata asupra noastra. Tata a avut pamant destul de mult, era medic si se temea sa nu fie inchis pentru originea sa sociala. Nu voia sa le dea comunistilor nici un pretext.- Cand s-a petrecut convertirea? - Acum vreo sapte, opt ani, dupa un impas major al vietii. Am trecut printr-o disperare sufleteasca, pentru care nu exista solutii rationale. Atunci am realizat ca fara El nu pot iesi din criza. Cand m-am intors cu fata spre El, m-a primit extraordinar, cu o bunatate care nu incape in cuvinte si de care nu vreau sa ma mai lipsesc.- Cum anume s-a intamplat?- Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca sunt chestiuni prea intime. Vreau sa ramana in taina inimii mele. Important este ca L-am aflat pe Dumnezeu, intr-un tarziu, dar nu prea tarziu. Fapt este ca am cunoscut o serie de oameni care mi-au deschis calea, ca sufletul meu a inceput sa se aseze in timpul Liturghiei. Si acum sunt in alta etapa.- In ce fel ati descrie schimbarea din interiorul dumneavoastra?- Intai, trairea credintei mi-a schimbat felul de a privi viata. Parca am intrat intr-o baie de lumina si mi s-au limpezit lucrurile, m-am lamurit odata pentru totdeauna. A incetat cautarea mea sfasietoare. Citisem mult pana atunci, mai ales despre religiile orientale, incercand sa ma inteleg. Dar nu ma odihneam cu ele. Aveau un caracter labirintic, dadeam de o usa, ma bucuram, cand colo intram intr-un tunel. Pe cand acum, am intrat intr-o lumina, stiu ca fara Dumnezeu nimic nu este posibil, stiu ca prin credinta poti muta si muntii, nu mai am teama de raul care mi s-ar putea intampla. Am o viziune optimista asupra vietii si o bucurie data de faptul ca viata de aici nu este decat o pregustare pentru viata de dincolo.
„Adevarata arta este arta crestina”
- Cand ati simtit nevoia sa exprimati in limbaj teatral un mesaj crestin? Si de ce?- A venit de la sine. N-a fost un gest premeditat. Mi s-a dat si am dat. M-am exprimat potrivit sufletului meu. Pe urma, am realizat ca arta adevarata este arta crestina. Si cred ca viitorul este al ei. Arta lipsita de Dumnezeu nu e arta - o putem numi divertisment, performanta, dar nu arta. Arta este marturisire, fara ca prin asta sa fie neaparat arta bisericeasca. Restul e mimetism, e fals, gol. Eu mi-am inteles menirea astfel: sa matur poteca spre Biserica. Incerc sa-l sensibilizez pe omul modern prin arta, fata de cuvantul Mantuitorului.- Cum ati reusit sa transfigurati mesajul crestin in jocul de teatru?- Avea Picasso o vorba buna: „Nu caut, gasesc”. Adica inspiratia iti vine de dincolo de tine. Totusi, exista si momente de cautare, de ratacire. Dar cand vrea Dumnezeu, gasesti. Sigur, exista si metode, si formalisme, si un spirit al cautarii. Eu nu aplic insa o reteta. Trebaluiesc prin casa, ascult muzica si gandesc. In acest timp mi se desfasoara tot spectacolul sub ochii mintii. Nu scriu nimic, n-am caiet de regie si alte chestii din astea. Vin la teatru si povestesc cum va fi piesa, iar apoi ne apucam de treaba.- Piesa „Don Quijote, made in Romania”, cea mai recenta creatie a dvs., are nu numai un mesaj crestin, ci si unul anticomunist. Ce legatura este intre cele doua mesaje?- E vorba despre atitudine. Don Quijote era in lumea machiavelica occientala la fel de singur ca un Petre Tutea la noi, sub comunism. Fiecare in contextul epocii sale isi pastreaza verticalitatea. Fiecare vede pericolele care pandesc neamul lui. Don Quijote este un cavaler, dar are si comportament de monah; o traire ascetica si o inclinatie naturala spre a face bine, spre a da ajutor celor mai slabi. Ca si cei care au rezistat comunismului la noi. Tutea este unul; Noica, altul… Cervantes a vrut sa protesteze prin aceasta opera contra „telenovelelor” de la acea vreme, romanele cavaleresti, si a creat acest personaj „nebun”, usor ridicol. In fapt, un rebel care nu intra in jocul unei societati decazute. Cervantes a fost esentialmente crestin si a pus aici mesaj crestin. Cand am citit cartea, mi-a fost usor sa fac o piesa cu mesaj crestin. Dar am mai vazut si latura politica. Don Quijote a vazut in morile acelea de vant niste monstri disimulati. Si comunismul este un asemenea monstru - multa vreme ascuns sub masca umanismului, la fel ca si globalizarea actuala, un alt monstru care creste sub pretextul facerii binelui public. Oamenii, in general, nu vad aceste feno-mene cum sunt in realitate. Le lipseste ochiul duhovnicesc, care sa le arate monstruozitatea lor. In perioada interbelica, la noi au fost insa si foarte multi intelectuali care au vazut corect ce inseamna comunismul; sunt destui si azi cei care vad adevarata fata a globalizarii.
„Teatrul meu dezvrajeste publicul”
- Piesele dvs. sunt foarte gustate de public. Ele au starnit entuziasmul, si in tara, si in strainatate. Cum va explicati succesul de care va bucurati ca autor de mesaj crestin, intr-o lume aproape pagana, care cauta sa-si stearga amintirea sacrului?- In basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, cand eroul ajunge pe taramul de dincolo, i se spune sa nu mearga niciodata pe o anumita campie. El totusi ajunge acolo, nu din curiozitate, ci din neatentie, fugind dupa un iepure. Si, dintr-o data, incepe sa-si aduca aminte cine este, care ii sunt parintii… Pana atunci, traise intr-o amnezie desavarsita. In relatia mea cu publicul, eu sunt iepurele. Il dezvrajesc, ii redau memoria, ii arat de unde vine si incotro se duce. Si succesul meu cred ca inseamna ca publicul isi redescopera dragostea pentru cel care ne-a zidit.- Lucrati mult cu tineri actori. Cum se implica ei in demersul dvs. teatral: din obligatie, din credinta?- Eu cred ca o fac din dragoste. Dragostea nu poate fi simulata. Ei insisi isi aduc aminte de origini. Am o relatie foarte buna cu majoritatea tinerilor care vin sa joace cu mine. Nu caut sa le impun nimic, ci doar sa-i dumiresc si sa-i invat ce stiu. Unde nu gasesc ecou, nu insist.- In ultimii ani, ati luat de mai multe ori atitudine publica, in spirit crestin. Ce v-a impins sa marturisiti credinta, nu numai pe scena, ci si in agora?- Am constientizat ca neamul nostru este in primejdie si ca sunt obligat sa trag semnalul de alarma. Un artist trebuie sa fie si o constiinta publica, macar in vremuri de restriste. Pana sa vina doctorul, incerc sa-mi resuscitez neamul cum ma pricep. Nu stiu daca sunt competent in domeniul asta, dar nu am voie sa stau cu mainile in san. A marturisi este darul pe care ni-l face Cristos.
„Sa privim detasat integrarea.Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam”
- Romania a aderat la UE. Va intreb ca pe unul care a vazut toata lumea: ce inseamna integrarea din perspectiva spirituala? Vine si de aici vreun pericol?- Este nevoie sa privim detasat integrarea. Ei ne civilizeaza, noi ii spiritualizam. Ei ne aduc administratie performanta, dar sufleteste le putem noi darui mai mult. Romania intra in „Europa” secularizata, dar in ce masura va intra Europa secularizata in Romania crestina? Cu mare discernamant, trebuie sa ne opunem la a fi anexati unei ideologii, transmise prin asa-zisa „societate civila”. In aceasta relatie, trebuie sa fim dezinhibati si sa ne comportam firesc, deschisi la dialog. Sa avem puterea de a spune ce merge si ce nu merge la noi. Dar nici sa nu ne isterizam pentru pericole presupuse. - Artistii sunt prin excelenta in avangarda societatii. Nu va temeti ca veti fi vazut cel putin ca inadecvat, daca va afirmati ca un crestin practicant?- Nu sunt primul actor care a facut asta. In istoria crestinismului exista exemple ilustre. In timpul Imperiului Roman, Sfantul Porfirie si Sfantul Ghelasie au fost mimi. Chemati de imparat sa batjocoreasca taina botezului, au iesit din apa si au marturisit credinta. Nu ma intereseaza cum sunt etichetat, pentru ca eu stiu cine sunt.- Parintele Arsenie Papacioc spune ca trebuie sa ne straduim ca toata viata sa fim prezenti in Cristos. Mai poate omul contemporan sa faca asta?- Cred ca da. Dupa mine, inainte de toate, trebuie sa punem capat unui comportament schizoid, manifestat la scara mare in randul celor care spun ca sunt crestini. Adica, dupa ce-am iesit de la Sfanta Liturghie, sa nu uitam de Cristos, ci sa prelungim trairea din biserica si in viata cotidiana. Multi dintre noi nu „imbisericesc”, in sens duhovnicesc, familia, societatea, odata iesiti din biserica de zid. Devin strict cetateni, straini de Dumnezeu. Este mare pacat. Inseamna ca participarea lor la viata Bisericii se rezuma la un ritual. Evident, nu vorbesc aici despre institutia Bisericii, nici macar despre ierarhia bisericeasca. Ma refer la comunitatea de iubire adunata in numele lui Dumnezeu, comunitate care trebuie sa ramana in iubire, si nu poate, daca Il uita pe Cristos. Apropo de asta, imi amintesc o vorba a Parintelui Iustin Parvu, de la Manastirea Petru Voda. Era intr-o duminica, puhoi de lume la manastire. Privind la credinciosi, Parintele mi-a spus: „Ii vezi ce multi sunt? Daca ii pui sa aleaga intre Dumnezeu si vrajmasul, se duc la necuratul”. Adica, majoritatea oamenilor, chiar credinciosi fiind, nu sunt dispusi sa plateasca vreun pret pentru a alege intre bine si rau, intre lumina si intuneric, intre adevar si minciuna. Si, de cele mai multe ori, le este mai usor sa aleaga raul.
„Pe mine ma intereseaza sufletul,nu imaginea mea”
- Dati-ne un exemplu!- De pilda, de o vreme incoace, sunt atacate icoana, educatia religioasa in scoli, intr-un cuvant, Biserica. Si nu prea se opun multi crestini. Asteapta sa ia atitudine institutia Bisericii. Dar Biserica suntem noi toti, si noi slujim - dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel. Este interesul, dreptul si datoria noastra sa ne aparam. Lenea sufleteasca si de gandire insa ne paralizeaza, ne face iresponsabili. Nu avem voie sa fim spectatori la ce ni se intampla. De ce nu avem o atitudine ferma si exprimata rapid? Multi se scuza in numele smereniei. Dar smeriti fata de ce? Smeriti fata de ticalosi? Nu. Iar trebuie sa-l citez pe Parintele Iustin Parvu: „Tara asta are inflatie de smerenie. Dar uneori este nevoie si de sfanta palma a Sfantului Nicolae”. Trebuie sa fim traitori si luptatori in ortodoxie. Vorba lui Nae Ionescu: in ortodoxie nu vii sa sforai, ci sa fii treaz. Atacurile care se dau astazi asupra ortodoxiei reprezinta hartia de turnesol a crestinului adevarat din Romania.- Recent, ati participat la o masa rotunda, organizata de revista „Lumea” si PNG. O parte dintre cei care v-au vazut langa Gigi Becali s-au declarat neplacut surprinsi, crezand ca ati intrat in partidul lui. Conteaza contextul in care iei atitudine?- Mi-au ajuns si mie la urechi tot felul de vorbe. Cei care gandesc asa au fost atenti la imaginea lui Dan Puric, nu la mesaj. Ca si cum e mai important nu ce spun, ci unde o spun. Pastrand proportiile, e ca si cum i-ai reprosa Maicii Tereza ca l-a vizitat pe Iliescu, fara sa fii atent la ce a vrut sa faca prin asta. Eu trebuia sa merg acolo pentru ca era o dezbatere importanta, despre crestinism in Uniunea Europeana. Sunt dezamagit ca s-au grabit unii sa ma considere in solda lui Gigi Becali. In virtutea comportamentului meu de pana acum, puteau sa-mi acorde credit, sa fie convinsi ca nu sunt un oportunist. Sunt persoane publice care nu iau atitudine, pentru ca se tem sa nu-si strice imaginea. Eu, unul, ma duc oriunde ca sa-L marturisesc pe Cristos, indiferent ca sunt injurat, terfelit sau banuit de cine stie ce combinatii. Pe mine ma intereseaza sufletul, nu imaginea mea. Sa fiu onest cu ce mi-a dat Bunul Dumnezeu.
EUGENIA VODA ,, Profesionistii''
Eugenia Voda: Nu îmi plac salturile cu parasuta închisa
Între o filmare la emisiunea „Profesionistii”, corespondente de la Festivalul de la Cannes si o sedinta în redactia „Romaniei literare” am reusit sa disecam o cariera purtand numele de marca Eugenia Voda, doamna talk-show-ului cultural romanesc. Am aflat cum se vede lumea prin ochii unui profesionist al interviurilor, al discutiilor pasionate despre oameni si carierele lor. Desi si-a construit o cariera intervievand profesionisti din domenii extrem de diverse, Eugenia Voda este ea însasi o persoana foarte greu de adus fata în fata cu reportofonul, într-un interviu „ca la carte”. Mereu în miscare, Eugenia Voda este, concomitent, un critic acid al lumii filmului, o perfectionista care evalueaza riscurile în orice situatie, dar si o fire sensibila, pasionata de arta, de oameni, de magia televiziunii si de viaaa, pur si simplu.
Critic de film, gazda a unui talk show de succes, scriitoare… Atatea ipostaze, unele cunoscute, altele mai putin vizibile. Care este totusi punctul de început al carierei dumneavoastra, avand în vedere multiplele fatete ale profilului de profesionist?
Mi-ar fi placut sa-mi fi „început cariera” vanzand ziare pe strada, pentru ca-mi plac povestile cu salturi spectaculoase si riscante, în viata si în meserie. Îmi plac la modul teoretic, pentru ca, practic, am optat instinctiv, întotdeauna, pentru traseul ferm, pentru riscul tinut sub control. E una dintre limitele mele, incapacitatea sau inapetenta pentru saltul în gol, cu parasuta închisa! Or, din pacate, cu parasuta gata deschisa nu se poate sari! Sa lamurim o chestiune: înteleg prin cariera exercitarea unei profesiuni, si nu altceva. Notiunea de cariera are si multe alte conotatii, la care am alergie; am cunoscut destui oameni care, priviti din exterior, s-ar zice ca „au facut cariera”, fara sa faca doi bani în meseria lor; si invers, destui oameni buni în meseria lor, care n-au facut nici o „cariera”. Am oroare de tot tam-tam-ul mediatic din jurul unor false cariere. Dar, sa trecem! Traseul meu profesional a fost unul relativ ne-accidentat – traseul unui copil dintr-o familie de intelectuali ardeleni, genul „premiul I fara efort”, al carui plan de cariera initial se învîrtea, în esenta, în jurul ideii de libertate; as fi putut intra la orice facultate, în afara de Conservator (îmi pare rau, dar sunt afona!); tata, de formatie avocat, ar fi vrut sa fac Dreptul, spunea ca am calitati pentru asa ceva; dar eu aveam o adevarata fascinatie pentru teatru, ca zona a maximei libertati – ceea ce teatrul e, prin definitie, dar cu atat mai mult, paradoxal, într-o dictatura. Admiterea la IATC era extrem de grea, erau locuri foarte putine, era ceva fantastic sa vii din provincie si sa reusesti de prima data; initial, am vrut sa fac regie de teatru, dar exact în anul în care am dat admiterea, sectia de regie de teatru s-a unificat cu cea de regie de film; mi-am dat seama ca n-am nici o sansa, pe cele doar cîteva locuri, si atunci (v-am spus povestea cu parasuta) am comutat pe „teatrologie-filmologie”, care se chema, pompos, „Arta si metodologia spectacolului de teatru, film si tv”, si unde erau, totusi, sapte locuri. Si am intrat! Pe ultimul loc, prin balotaj! Pe urma s-a întamplat ca ofertele si întamplarile vietii sa ma împinga dinspre teatru înspre film si televiziune.
Cum ati ajuns sa realizati emisiunea „Profesionistii”?
Fac emisiunea „Profesionistii” de patru ani. Dupa Revolutie, asa cum s-a întamplat cu multa lume, a fost o vreme în care mi-am diversificat sau reorientat munca, din curiozitate (sa vad daca sunt în stare), dar poate mai ales din dorinta de „siguranta materiala”. Mersul la cinema si critica de film nu ma mai interesau, realitatea mi se parea mult mai ofertanta. Îmi aduc aminte cum am aruncat la cos, doi ani la rand, invitatiile la festivalul de la Venetia, pentru ca eram prea ocupata cu imobiliarele! Îmi facusem si o mica editura, cu care am castigat bani frumosi, daca se poate spune asa – pentru ca, în ceea ce ma priveste, am realizat ca banii înseamna ceva doar cand nu-i ai: între a castiga o suma mare de bani si a ma bucura în liniste de o carte, as alege, de departe, cartea. De multe ori, exasperata de hartuirea cotidiana, ma gandesc ca as fi în stare sa dau bani numai ca sa fiu lasata în pace! Asa am ajuns sa fac televiziune: din dorinta de a ma extrage din masinaria în care intrasem. Am schimbat o masinarie cu alta.
Pentru mine, televiziunea n-a fost niciodata o activitate de întretinere si nici o pasiune, ci mai degraba o misiune; am facut televiziune asa cum, în vremea celui de-al doilea razboi, existau doamne care lucrau, voluntar, ca infirmiere în spitalele pline de raniti. Televiziunea e un loc în care te poti simti foarte util în zona „igienei sociale”. Ceea ce am tintit, facand televiziune, tine de cultura inimii.
Emisiunea dumneavoastra este, conform sondajelor, cea mai vizionata emisiune cu profil cultural din Romania. Este un concept adus de dumneavoastra sau importat?
Cu importurile se ocupa altii, din alte zone decat zona culturii. Pe mine m-a interesat un format de o mare simplitate, formal vorbind, si cat mai dens ca substanta umana, daca se poate spune asa. Am conceput dialogurile ca pe niste portrete dramatizate, cu aura, tensiunea si ritmul impuse de pictor… E esential faptul ca, avand o formatie de om de cinema, stiu ce înseamna limbajul vizual si nu am nevoie de un „regizor”. Cat despre „reteta succesului”, cum ziceti, ea exista, si e, aparent, foarte simpla: a cauta si a respecta adevarul. Culmea e ca acest adevar si-a gasit publicul lui, desi a fost difuzat mereu la ore de noapte, si n-a fost sustinut publicitar.
Asa cum spuneati, emisiunea este difuzata la ore înaintate. Ce credeti ca îi convinge pe oameni sa fie prezenti alaturi de dumneavoastra si de invitati?
Vorba cuiva: „Sunt de-acord sa fiu modest, dar sa se stie!” Secretul succesului, în toate emisiunile de genul asta, depinde de însasi structura moderatorului. Altfel, ce ramane? O masa si doua scaune asezate fata-n fata. Mi s-a întamplat sa mi se stranga inima, uitandu-ma întamplator la televizor si vazandu-mi un fost invitat, prezent în alta emisiune, prost filmat si pus într-o postura penibila. Prin natura mea, sunt o perfectionista, deci niciodata nu pot fi total multumita de ceea ce fac; singurul lucru de care sunt absolut sigura e ca nu mi-am tradat invitatii, totdeauna am cautat sa scot „ce e bun în om”.
Ce presupune radiografia unui invitat?
Nu m-a interesat atat suprapunerea fidela a emisiunii cu persoana reala a invitatului si cu cariera lui, cat transmiterea unui mesaj pozitiv. Iar pentru dialogurile astea, care par, probabil, dezinvolte si spontane, am muncit, cum se spune, ca un caine, week-end-uri întregi, în cabine de montaj prafuite si sufocante, fara ferestre! Cum spunea un actor celebru: improvizatiile care mi-au reusit cel mai bine sunt cele pe care le-am repetat cel mai mult!
Orice emisiune televizata presupune o echipa care munceste pentru succesul produsului final. Cati oameni se afla în spatele „Profesionistilor”?
Din acest punct de vedere, sunt un caz atipic; îmi pregatesc singura emisiunile, de la primul telefon pana la ultimul detaliu de montaj. Colaboratorii de baza – de la imagine, montaj, productie - sunt, în total, cinci.
Dat fiind ca va alegeti singura invitatii, ce criterii folositi pentru a decide cine va veni în emisiune?
Probabil ca e vorba de un instinct. Un instinct al valorii, dar nu numai; exista oameni valorosi, dar lipsiti de expresivitate, care nu trec rampa. Sigur, aici e valabil ceea ce se spune în teatru, ca un regizor bun poate sa faca un spectacol bun si din cartea de telefon! Deci nu exista invitati inexpresivi, exista numai autori de emisiuni incapabili sa-i puna în valoare! Singura conditie de plecare e ca invitatul sa fie un profesionist autentic, sa-si stapaneasca meseria. Nu stiu exact cum îmi selectez invitatii, dar stiu cum nu mi-i selectez: i-am evitat – din superstitie! - pe cei care s-au oferit, ei însisi, sa vina la emisiune, pentru ca „am avea de discutat lucruri interesante”.
Am avut invitati la emisiune si oameni foarte cunoscuti, dar si profesionisti complet necunoscuti, care nu mai aparusera niciodata la televizor. Am constatat cu surprindere ca necunoscutii au avut, de multe ori, un succes neasteptat la marele public; lumea are nevoie sa vada si exemple de oameni care au reusit sa supravietuiasca prin meseria lor, oameni exceptionali în normalitatea lor. E vorba, aici, de o alta conceptie despre televiziune si despre rostul ei decat se practica în general, la noi. Televiziunea, la noi, a fost si este, în prea mare masura, un instrument de tampire colectiva si de propagare a prostului gust. Privindu-va fata în fata cu invitatul, pare ca nici o secunda nu este pierduta fara rost, ca exista un flux continuu al discutiei. Cum reusiti sa comunicati atat de bine cu invitatii emisiunii ?
Vi se pare? Secret profesional! Serios vorbind, cand stai de vorba cu un om, intervin lucruri care tin de imponderabilele comunicarii. Uneori comunicarea subterana nu se produce, drept care, în ciuda aparentelor, dialogul nu functioneaza; totdeauna, în asemenea cazuri, am refuzat sa las convorbirea sa macine vorbe în gol. Ceea ce se vede pe micul ecran e cu totul altceva decat ceea ce se întampla pe platou. Asta tine mai mult de „cinema” decat de „jurnalism”.
Ce feed-back ati avut din partea publicului?
Un exemplu de culme a feed-back-ului, ca sa zic asa, a fost cand am oprit masina în dreptul unui taran care vindea diverse pe marginea drumului în judetul Caras-Severin si l-am întrebat „Mere aveti?”; la care raspunsul lui a fost: „Avem, ca suntem profesionisti!”
Ati fost nominalizata „Femeia anului 2002” în mass media de catre revista „Avantaje“. Cum priviti acest lucru?
Sincer? Sigur ca-ti cade bine atunci cand cineva nu te înjura, ci te apreciaza, dar mie toate povestile astea cu „femeia anului” sau „omul anului”, indiferent în ce context au loc, mi se par usor ridicole.
Cum mentineti echilibrul dintre munca si viata personala? A avut vreuna dintre ele de suferit din cauza celeilalte?
Conflictul dintre munca si viata personala îmi aduce aminte de filmul romanesc de dinaintea lui `89! Nu e cazul meu. N-am fost niciodata capabila sa operez distinctia asta. Dar poate familia mea o opereaza!
Ce calitati personale credeti ca au impact asupra modului în care lucrati?
Cred ca tenacitatea si perfectionismul. Dar am, harul Domnului, si destule defecte care nu-mi sunt de folos. De pilda, impulsivitatea.
Sunteti nu numai realizator de televiziune, dar si critic de film. Ati participat la mari festivaluri internationale – Cannes, Venetia, Tokio, Karlovy-Vary - ati fost membra în jurii ale Federatiei Internationale a Criticilor de Film, FIPRESCI; e o activitate complementara celei de jurnalist cultural sau este o cariera separata?
Aici, din pacate, fac distinctia si percep conflictul: pentru mine sunt doua activitati complet separate, care se ciocnesc între ele si se incomodeaza reciproc. Scrisul si televiziunea nu fac casa buna împreuna. Ar fi un subiect de eseu. Cine nu realizeaza ca e vorba de gramatici diferite si de limbaje diferite, se însala. În orice caz, prefer presa scrisa. Televiziunea nu e dragostea mea.
Tocmai v-ati întors de la Festivalul de Film de la Cannes. Ce impresie v-a lasat aceasta editie?
A fost al 13-lea Cannes la care am participat, asa ca pot spune, în cunostinta de cauza, ca la Cannes e… bine! Sunt ani cu selectii mai modeste (nici în 2004 n-a fost una stralucita), dar, dincolo de filmele propriu-zise, ceea ce fascineaza e atmosfera, anvergura evenimentului, febrilitatea cinefila generala, faptul ca de dimineata (de la 8.30!) si pana noaptea, plonjezi într-o baie de cinema, epuizanta si reconfortanta în acelasi timp. Pentru ca vorbim de cariere, imaginati-va ce înseamna sa ajungi, noaptea, dupa o zi plina, în camera de hotel si, în loc sa te culci, cum „toti nervii o cer”, sa deschizi laptopul si sa-ti scrii corespondenta la ziar.
Aveti timp liber? Cum îl folositi?
Nu am timp liber. Una dintre obsesiile mele e tocmai sa am timp liber, pe care sa-l folosesc ca sa lenevesc! În jurul meu se aduna, de cativa ani, munti de carti si de casete care asteapta timpul meu liber. Am auzit ca, în mediul universitar american, anul sabatic e obligatoriu! Visez si eu la asa ceva. În orice caz, daca nu chiar un an, macar o jumatate! Mai ales ca nu sunt deloc tentata sa mai fac emisiuni cat timp dureaza anul electoral.
Care vi se pare cea mai interesanta utilizare a unui an sabatic?
Ceva la extreme: fie o calatorie în jurul Pamantului, fie o „calatorie în jurul craniului meu”… Ce va place cel mai mult în munca dumneavoastra?
Libertatea si neprevazutul. Faptul ca nu exista retete si ca, dincolo de orice documentare prealabila, la întalnirea cu un om, de fiecare data, descoperi altceva. Apoi, e formidabila forta unui studio de a te obliga sa uiti de tine, ca sa plonjezi în universul altei vieti. Mi s-a întamplat sa am mari probleme de sanatate cu parintii, sa fiu coplesita de îngrijorare, si totusi o filmare sa ma scoata din starea proasta, sa ma mobilizeze, cel putin pentru cîteva ore.
Exista si lucruri pe care nu va face placere sa le faceti?
Ce nu-mi place sa fac, nu fac.
În afara de munca, exista si alte pasiuni care va ocupa timpul?
Pictura moderna. Doar ca, la un moment dat, se termina peretii. Si nu e pacat sa chinui o colectie, înghesuind-o prin magazii?!
Acum, în acest moment al carierei, cum va vedeti peste 20 de ani?
Noi nu putem sti sigur nici maine ce o sa fie cu noi! Deci, nu ma hazardez sa ma vad în vreun fel. Vorba unui titlu de film: sa traim pana luni!
Eugenia Voda
Critic de film si realizatoare de televiziune, la Televiziunea nationala.
Autoarea seriei de emisiuni „Profesionistii” (distinse cu Premiul Clubului Roman de Presa, Premiul CNA-ului pentru cea mai buna emisiune culturala, Premiul Criticii pentru cea mai buna emisiune de televiziune, Premiul VIP pentru talk-show s.a.)
A realizat, tot la Televiziunea publica, seria de emisiuni „Planeta Cinema” (premiul APTR pentru cel mai bun interviu).
Autoarea volumelor „Cinema si nimic altceva”, „Scurte întalniri”, „Planeta Cinema” (Premiul UCIN pentru critica de film).
Participari la mari festivaluri internationale de film (Cannes, Tokio, Venetia), însotite de numeroase corespondente în presa scrisa si la Televiziunea romana.
Membra a Uniunii Cineastilor si a Federatiei Internationale a criticilor de film, FIPRESCI. u Titulara rubricii „Cronica filmului” în saptamanalul „Romania literara”.
E casatorita cu omul de afaceri si scriitorul Adrian Lustig si are un copil.
Între o filmare la emisiunea „Profesionistii”, corespondente de la Festivalul de la Cannes si o sedinta în redactia „Romaniei literare” am reusit sa disecam o cariera purtand numele de marca Eugenia Voda, doamna talk-show-ului cultural romanesc. Am aflat cum se vede lumea prin ochii unui profesionist al interviurilor, al discutiilor pasionate despre oameni si carierele lor. Desi si-a construit o cariera intervievand profesionisti din domenii extrem de diverse, Eugenia Voda este ea însasi o persoana foarte greu de adus fata în fata cu reportofonul, într-un interviu „ca la carte”. Mereu în miscare, Eugenia Voda este, concomitent, un critic acid al lumii filmului, o perfectionista care evalueaza riscurile în orice situatie, dar si o fire sensibila, pasionata de arta, de oameni, de magia televiziunii si de viaaa, pur si simplu.
Critic de film, gazda a unui talk show de succes, scriitoare… Atatea ipostaze, unele cunoscute, altele mai putin vizibile. Care este totusi punctul de început al carierei dumneavoastra, avand în vedere multiplele fatete ale profilului de profesionist?
Mi-ar fi placut sa-mi fi „început cariera” vanzand ziare pe strada, pentru ca-mi plac povestile cu salturi spectaculoase si riscante, în viata si în meserie. Îmi plac la modul teoretic, pentru ca, practic, am optat instinctiv, întotdeauna, pentru traseul ferm, pentru riscul tinut sub control. E una dintre limitele mele, incapacitatea sau inapetenta pentru saltul în gol, cu parasuta închisa! Or, din pacate, cu parasuta gata deschisa nu se poate sari! Sa lamurim o chestiune: înteleg prin cariera exercitarea unei profesiuni, si nu altceva. Notiunea de cariera are si multe alte conotatii, la care am alergie; am cunoscut destui oameni care, priviti din exterior, s-ar zice ca „au facut cariera”, fara sa faca doi bani în meseria lor; si invers, destui oameni buni în meseria lor, care n-au facut nici o „cariera”. Am oroare de tot tam-tam-ul mediatic din jurul unor false cariere. Dar, sa trecem! Traseul meu profesional a fost unul relativ ne-accidentat – traseul unui copil dintr-o familie de intelectuali ardeleni, genul „premiul I fara efort”, al carui plan de cariera initial se învîrtea, în esenta, în jurul ideii de libertate; as fi putut intra la orice facultate, în afara de Conservator (îmi pare rau, dar sunt afona!); tata, de formatie avocat, ar fi vrut sa fac Dreptul, spunea ca am calitati pentru asa ceva; dar eu aveam o adevarata fascinatie pentru teatru, ca zona a maximei libertati – ceea ce teatrul e, prin definitie, dar cu atat mai mult, paradoxal, într-o dictatura. Admiterea la IATC era extrem de grea, erau locuri foarte putine, era ceva fantastic sa vii din provincie si sa reusesti de prima data; initial, am vrut sa fac regie de teatru, dar exact în anul în care am dat admiterea, sectia de regie de teatru s-a unificat cu cea de regie de film; mi-am dat seama ca n-am nici o sansa, pe cele doar cîteva locuri, si atunci (v-am spus povestea cu parasuta) am comutat pe „teatrologie-filmologie”, care se chema, pompos, „Arta si metodologia spectacolului de teatru, film si tv”, si unde erau, totusi, sapte locuri. Si am intrat! Pe ultimul loc, prin balotaj! Pe urma s-a întamplat ca ofertele si întamplarile vietii sa ma împinga dinspre teatru înspre film si televiziune.
Cum ati ajuns sa realizati emisiunea „Profesionistii”?
Fac emisiunea „Profesionistii” de patru ani. Dupa Revolutie, asa cum s-a întamplat cu multa lume, a fost o vreme în care mi-am diversificat sau reorientat munca, din curiozitate (sa vad daca sunt în stare), dar poate mai ales din dorinta de „siguranta materiala”. Mersul la cinema si critica de film nu ma mai interesau, realitatea mi se parea mult mai ofertanta. Îmi aduc aminte cum am aruncat la cos, doi ani la rand, invitatiile la festivalul de la Venetia, pentru ca eram prea ocupata cu imobiliarele! Îmi facusem si o mica editura, cu care am castigat bani frumosi, daca se poate spune asa – pentru ca, în ceea ce ma priveste, am realizat ca banii înseamna ceva doar cand nu-i ai: între a castiga o suma mare de bani si a ma bucura în liniste de o carte, as alege, de departe, cartea. De multe ori, exasperata de hartuirea cotidiana, ma gandesc ca as fi în stare sa dau bani numai ca sa fiu lasata în pace! Asa am ajuns sa fac televiziune: din dorinta de a ma extrage din masinaria în care intrasem. Am schimbat o masinarie cu alta.
Pentru mine, televiziunea n-a fost niciodata o activitate de întretinere si nici o pasiune, ci mai degraba o misiune; am facut televiziune asa cum, în vremea celui de-al doilea razboi, existau doamne care lucrau, voluntar, ca infirmiere în spitalele pline de raniti. Televiziunea e un loc în care te poti simti foarte util în zona „igienei sociale”. Ceea ce am tintit, facand televiziune, tine de cultura inimii.
Emisiunea dumneavoastra este, conform sondajelor, cea mai vizionata emisiune cu profil cultural din Romania. Este un concept adus de dumneavoastra sau importat?
Cu importurile se ocupa altii, din alte zone decat zona culturii. Pe mine m-a interesat un format de o mare simplitate, formal vorbind, si cat mai dens ca substanta umana, daca se poate spune asa. Am conceput dialogurile ca pe niste portrete dramatizate, cu aura, tensiunea si ritmul impuse de pictor… E esential faptul ca, avand o formatie de om de cinema, stiu ce înseamna limbajul vizual si nu am nevoie de un „regizor”. Cat despre „reteta succesului”, cum ziceti, ea exista, si e, aparent, foarte simpla: a cauta si a respecta adevarul. Culmea e ca acest adevar si-a gasit publicul lui, desi a fost difuzat mereu la ore de noapte, si n-a fost sustinut publicitar.
Asa cum spuneati, emisiunea este difuzata la ore înaintate. Ce credeti ca îi convinge pe oameni sa fie prezenti alaturi de dumneavoastra si de invitati?
Vorba cuiva: „Sunt de-acord sa fiu modest, dar sa se stie!” Secretul succesului, în toate emisiunile de genul asta, depinde de însasi structura moderatorului. Altfel, ce ramane? O masa si doua scaune asezate fata-n fata. Mi s-a întamplat sa mi se stranga inima, uitandu-ma întamplator la televizor si vazandu-mi un fost invitat, prezent în alta emisiune, prost filmat si pus într-o postura penibila. Prin natura mea, sunt o perfectionista, deci niciodata nu pot fi total multumita de ceea ce fac; singurul lucru de care sunt absolut sigura e ca nu mi-am tradat invitatii, totdeauna am cautat sa scot „ce e bun în om”.
Ce presupune radiografia unui invitat?
Nu m-a interesat atat suprapunerea fidela a emisiunii cu persoana reala a invitatului si cu cariera lui, cat transmiterea unui mesaj pozitiv. Iar pentru dialogurile astea, care par, probabil, dezinvolte si spontane, am muncit, cum se spune, ca un caine, week-end-uri întregi, în cabine de montaj prafuite si sufocante, fara ferestre! Cum spunea un actor celebru: improvizatiile care mi-au reusit cel mai bine sunt cele pe care le-am repetat cel mai mult!
Orice emisiune televizata presupune o echipa care munceste pentru succesul produsului final. Cati oameni se afla în spatele „Profesionistilor”?
Din acest punct de vedere, sunt un caz atipic; îmi pregatesc singura emisiunile, de la primul telefon pana la ultimul detaliu de montaj. Colaboratorii de baza – de la imagine, montaj, productie - sunt, în total, cinci.
Dat fiind ca va alegeti singura invitatii, ce criterii folositi pentru a decide cine va veni în emisiune?
Probabil ca e vorba de un instinct. Un instinct al valorii, dar nu numai; exista oameni valorosi, dar lipsiti de expresivitate, care nu trec rampa. Sigur, aici e valabil ceea ce se spune în teatru, ca un regizor bun poate sa faca un spectacol bun si din cartea de telefon! Deci nu exista invitati inexpresivi, exista numai autori de emisiuni incapabili sa-i puna în valoare! Singura conditie de plecare e ca invitatul sa fie un profesionist autentic, sa-si stapaneasca meseria. Nu stiu exact cum îmi selectez invitatii, dar stiu cum nu mi-i selectez: i-am evitat – din superstitie! - pe cei care s-au oferit, ei însisi, sa vina la emisiune, pentru ca „am avea de discutat lucruri interesante”.
Am avut invitati la emisiune si oameni foarte cunoscuti, dar si profesionisti complet necunoscuti, care nu mai aparusera niciodata la televizor. Am constatat cu surprindere ca necunoscutii au avut, de multe ori, un succes neasteptat la marele public; lumea are nevoie sa vada si exemple de oameni care au reusit sa supravietuiasca prin meseria lor, oameni exceptionali în normalitatea lor. E vorba, aici, de o alta conceptie despre televiziune si despre rostul ei decat se practica în general, la noi. Televiziunea, la noi, a fost si este, în prea mare masura, un instrument de tampire colectiva si de propagare a prostului gust. Privindu-va fata în fata cu invitatul, pare ca nici o secunda nu este pierduta fara rost, ca exista un flux continuu al discutiei. Cum reusiti sa comunicati atat de bine cu invitatii emisiunii ?
Vi se pare? Secret profesional! Serios vorbind, cand stai de vorba cu un om, intervin lucruri care tin de imponderabilele comunicarii. Uneori comunicarea subterana nu se produce, drept care, în ciuda aparentelor, dialogul nu functioneaza; totdeauna, în asemenea cazuri, am refuzat sa las convorbirea sa macine vorbe în gol. Ceea ce se vede pe micul ecran e cu totul altceva decat ceea ce se întampla pe platou. Asta tine mai mult de „cinema” decat de „jurnalism”.
Ce feed-back ati avut din partea publicului?
Un exemplu de culme a feed-back-ului, ca sa zic asa, a fost cand am oprit masina în dreptul unui taran care vindea diverse pe marginea drumului în judetul Caras-Severin si l-am întrebat „Mere aveti?”; la care raspunsul lui a fost: „Avem, ca suntem profesionisti!”
Ati fost nominalizata „Femeia anului 2002” în mass media de catre revista „Avantaje“. Cum priviti acest lucru?
Sincer? Sigur ca-ti cade bine atunci cand cineva nu te înjura, ci te apreciaza, dar mie toate povestile astea cu „femeia anului” sau „omul anului”, indiferent în ce context au loc, mi se par usor ridicole.
Cum mentineti echilibrul dintre munca si viata personala? A avut vreuna dintre ele de suferit din cauza celeilalte?
Conflictul dintre munca si viata personala îmi aduce aminte de filmul romanesc de dinaintea lui `89! Nu e cazul meu. N-am fost niciodata capabila sa operez distinctia asta. Dar poate familia mea o opereaza!
Ce calitati personale credeti ca au impact asupra modului în care lucrati?
Cred ca tenacitatea si perfectionismul. Dar am, harul Domnului, si destule defecte care nu-mi sunt de folos. De pilda, impulsivitatea.
Sunteti nu numai realizator de televiziune, dar si critic de film. Ati participat la mari festivaluri internationale – Cannes, Venetia, Tokio, Karlovy-Vary - ati fost membra în jurii ale Federatiei Internationale a Criticilor de Film, FIPRESCI; e o activitate complementara celei de jurnalist cultural sau este o cariera separata?
Aici, din pacate, fac distinctia si percep conflictul: pentru mine sunt doua activitati complet separate, care se ciocnesc între ele si se incomodeaza reciproc. Scrisul si televiziunea nu fac casa buna împreuna. Ar fi un subiect de eseu. Cine nu realizeaza ca e vorba de gramatici diferite si de limbaje diferite, se însala. În orice caz, prefer presa scrisa. Televiziunea nu e dragostea mea.
Tocmai v-ati întors de la Festivalul de Film de la Cannes. Ce impresie v-a lasat aceasta editie?
A fost al 13-lea Cannes la care am participat, asa ca pot spune, în cunostinta de cauza, ca la Cannes e… bine! Sunt ani cu selectii mai modeste (nici în 2004 n-a fost una stralucita), dar, dincolo de filmele propriu-zise, ceea ce fascineaza e atmosfera, anvergura evenimentului, febrilitatea cinefila generala, faptul ca de dimineata (de la 8.30!) si pana noaptea, plonjezi într-o baie de cinema, epuizanta si reconfortanta în acelasi timp. Pentru ca vorbim de cariere, imaginati-va ce înseamna sa ajungi, noaptea, dupa o zi plina, în camera de hotel si, în loc sa te culci, cum „toti nervii o cer”, sa deschizi laptopul si sa-ti scrii corespondenta la ziar.
Aveti timp liber? Cum îl folositi?
Nu am timp liber. Una dintre obsesiile mele e tocmai sa am timp liber, pe care sa-l folosesc ca sa lenevesc! În jurul meu se aduna, de cativa ani, munti de carti si de casete care asteapta timpul meu liber. Am auzit ca, în mediul universitar american, anul sabatic e obligatoriu! Visez si eu la asa ceva. În orice caz, daca nu chiar un an, macar o jumatate! Mai ales ca nu sunt deloc tentata sa mai fac emisiuni cat timp dureaza anul electoral.
Care vi se pare cea mai interesanta utilizare a unui an sabatic?
Ceva la extreme: fie o calatorie în jurul Pamantului, fie o „calatorie în jurul craniului meu”… Ce va place cel mai mult în munca dumneavoastra?
Libertatea si neprevazutul. Faptul ca nu exista retete si ca, dincolo de orice documentare prealabila, la întalnirea cu un om, de fiecare data, descoperi altceva. Apoi, e formidabila forta unui studio de a te obliga sa uiti de tine, ca sa plonjezi în universul altei vieti. Mi s-a întamplat sa am mari probleme de sanatate cu parintii, sa fiu coplesita de îngrijorare, si totusi o filmare sa ma scoata din starea proasta, sa ma mobilizeze, cel putin pentru cîteva ore.
Exista si lucruri pe care nu va face placere sa le faceti?
Ce nu-mi place sa fac, nu fac.
În afara de munca, exista si alte pasiuni care va ocupa timpul?
Pictura moderna. Doar ca, la un moment dat, se termina peretii. Si nu e pacat sa chinui o colectie, înghesuind-o prin magazii?!
Acum, în acest moment al carierei, cum va vedeti peste 20 de ani?
Noi nu putem sti sigur nici maine ce o sa fie cu noi! Deci, nu ma hazardez sa ma vad în vreun fel. Vorba unui titlu de film: sa traim pana luni!
Eugenia Voda
Critic de film si realizatoare de televiziune, la Televiziunea nationala.
Autoarea seriei de emisiuni „Profesionistii” (distinse cu Premiul Clubului Roman de Presa, Premiul CNA-ului pentru cea mai buna emisiune culturala, Premiul Criticii pentru cea mai buna emisiune de televiziune, Premiul VIP pentru talk-show s.a.)
A realizat, tot la Televiziunea publica, seria de emisiuni „Planeta Cinema” (premiul APTR pentru cel mai bun interviu).
Autoarea volumelor „Cinema si nimic altceva”, „Scurte întalniri”, „Planeta Cinema” (Premiul UCIN pentru critica de film).
Participari la mari festivaluri internationale de film (Cannes, Tokio, Venetia), însotite de numeroase corespondente în presa scrisa si la Televiziunea romana.
Membra a Uniunii Cineastilor si a Federatiei Internationale a criticilor de film, FIPRESCI. u Titulara rubricii „Cronica filmului” în saptamanalul „Romania literara”.
E casatorita cu omul de afaceri si scriitorul Adrian Lustig si are un copil.
joi, 28 august 2008
Parintele Iustin Parvu
Pãrintele Iustin, dela Mãnãstirea Petru Voda
Ca sa se vindece trupul, trebuie mai intai vindecat sufletul"
- Clipe de ascultare, langa staretul IUSTIN, de la Manastirea Petru Voda -
In locul unde se termina lacul Izvorul Muntelui, la 30 de kilometri de Bicaz, porneste un drum care duce spre o salba de manastiri, intre care cea mai mare este Manastirea Neamtului. Drumul este presarat cu cruci si troite in fata carora drumetii se opresc sa-si faca sfanta cruce. Din drumul mare, din satul Petru Voda, porneste un drum forestier, raspantia fiind marcata cu o cruce. Este un drum care urca adanc in munte, in padurile de brad si molid, unde se afla manastirea Petru Voda.
Parcurgem acest drum intr-o zi de luni, dupa ce intunericul s-a lasat. Nu este un drum ca oricare altul. Din masina se simte tacerea si pacea acelor locuri. Aproape din kilometru in kilometru, se afla o cruce, cu un mic loc de rugaciune. Totul sugereaza un pelerinaj spre un loc sacru. Putinele masini care coboara in noapte ne asteapta sa urcam dealul pe drumul inghetat si acoperit cu zapada si apoi isi continua calatoria.
In curtea manastirii, aflata inca in constructie, este putina lume. O cruce mare, cioplita in gheata, straluceste fascinant la lumina farurilor. Credinciosii pe care-i intalnim in curte se mira de faptul ca nu stim unde se afla staretul Iustin si ne indruma, plini de bunatate, la el.
Ajungem intr-o salita de asteptare, in fata unei usi de lemn masiv, unde intalnim alti credinciosi care au venit sa vorbeasca cu batranul calugar. Nu pomenim faptul ca am venit pentru un reportaj, ci doar ne aratam interesul pentru vindecarile prin rugaciune, care am aflat ca s-au savarsit aici. Interlocutorii nostri sunt foarte tineri, studenti, care vin aici in mod obisnuit, sa-si ia binecuvantarea si sa-si "hraneasca" sufletul cu pacea si credinta manastirii. Da, ei cunosc cazuri de vindecare prin rugaciune savarsite aici, dar mai ales de vindecare a sufletului.
Staretul
Staretul Iustin este trecut de saptezeci de ani. Are ochii albastri si senini; parul si barba argintii se revarsa peste sutana neagra monahala. Trupul este drept si slab, ascetic. Vocea ii este puternica si calma, profunda.
Ma surprinde de la bun inceput, nominalizand cu precizie facultatea pe care tocmai am absolvit-o. Este foarte obisnuit sa discute cu tinerii.
"Oamenii au nevoie acum mai mult ca oricand de spiritualitate, de credinta", spune staretul Iustin. Spre surprinderea mea, sfintia sa regreta fatis ca atmosfera spirituala din lacasurile de rugaciune si din manastiri nu se afla la inaltimea asteptarilor. "Aceste lacasuri", spune el, "nu au efervescenta spirituala care ar fi necesara pentru momentul de acum". Este o inertie pe care el o intelege. Materialitatea exercita o atractie pe care, de asemenea, o intelege, dar lucrurile nu se afla pe fagasul pe care ar trebui, dupa aproape 10 ani de libertate. Parintele Iustin nu resimte acesti ani ca fiind de adevarata libertate, libertate care ar trebui sa fie in suflet, ar trebui sa fie una cu regenerarea spirituala... "Acum inteleg ce-mi spuneau in anii ‘50 cei de la Ministerul de Interne de atunci, pe vremea cand eram intemnitat pentru convingerile mele religioase:." Marturiile acestea tulburatoare despre "boala" spirituala a unei natiuni, facuta sa fie daruita credintei si dragostei de Dumnezeu, parintele Iustin le face fara disperare si fara nici un fel de patima. Intelegerea sa profunda strabate timpul, unifica evenimentele si cauta cu credinta si speranta spre viitor: "Admir fervoarea spirituala si credinta unor tineri care nu sunt monahi, dar al caror spirit ajunge tot mai departe".
Prima treapta: rugaciunea cu voce tare si cu credinta
Intrebat despre drumul pe care trebuie sa-l urmeze cei ce vor sa-si vindece sufletul si care vor sa-si sprijine trupul bolnav cu ajutorul spiritului, staretul Iustin raspunde foarte nuantat. Nici un om nu poate evolua la fel cu un altul. De aceea, Sfintii Parinti au lasat nenumarate marturii ale desavarsirii lor, pentru a vedea ca fiecare om este pedepsit, incercat, ajutat, inaltat de Dumnezeu in felul sau. Fiecare mare sfant invocat in rugaciune revarsa asupra noastra un anumit har: sfantul Nicolae isi revarsa darurile cu bunatate, sfantul Gheorghe ne da puterea de a birui... Cei ce cauta alinarea sau desavarsirea in rugaciune, adesea se grabesc. Toti ar vrea sa inceapa cu "Rugaciunea inimii". Dar pana la rugaciunea inimii, pe care doar foarte putini alesi o pot aborda cu succes din inceput, sunt multe trepte, dintre care prima este rugaciunea cu voce tare si cu credinta, care este cea mai simpla si folositoare in inceput. Tot ceea ce se face la manastire este pentru inaltarea spiritului, vindecarea nu este decat o consecinta, si de aceea staretul Iustin nu i-a dat atentie si nu a tratat-o ca pe o "entitate separata". "Ca sa se vindece trupul, trebuie mai intai vindecat sufletul."
Ma surprinde din nou cu afirmatia ca in conditiile actuale de progres tehnic, progresul spiritual ar fi mult mai rapid daca ar exista intelepciune. Cu naturalete imi spune ca ar fi tare bine daca in afara Internetului, pe care il cunoaste acum umanitatea, ar exista si o asemenea interconectare a tuturor oamenilor in spirit. Fiinta sa emana bunavointa si optimism. Este una din acele fiinte rare, care reusesc si la varste inaintate sa se impace perfect cu prezentul.
Taina plantelor care aduc vindecarea
Parintele Iustin este foarte interesat de vindecarea cu plante. Vrea sa intemeieze o bolnita, un mic sanatoriu, cum existau acum 100-200 de ani pe langa manastirile mai mari, pe vremea cand in aceasta tara binecuvantata vindecarea spiritului si a trupului erau vazute impreuna. Taina plantelor care pot aduce vindecare si alinare multor oameni este ca ele provin dintr-un pamant sfintit de Dumnezeu si de sufletele oamenilor. In trecut, spune parintele, oamenii, inainte de a se duce la lupta, se spalau si se purificau, pentru ca in acea zi ar fi putut sa intre in pamantul care era sfant pentru ei. Atunci cand vorbim de pamant, pamantul din care rasar plantele si care ne da viata, ar trebui sa folosim si notiunea de sfant. In felul acesta, ierburile de leac si hrana pe care ne-o da pamantul ar capata o putere tamaduitoare mult mai mare.
Despre vindecatori
Pana omul nu se cunoaste, nu descopera tainele ascunse de Dumnezeu in el insusi, nu va putea face prea mult. Trebuie intai sa ne umplem de cunoastere, cunoastere a propriei fiinte, pentru a putea apoi sa ne revarsam cu har asupra fiintelor care cer ajutorul. Aceasta este conditia pe care trebuie sa o realizeze vindecatorul prin orice mijloace ar face vindecarea.
Fiecare om trebuie sa-si gaseasca prin rugaciune credinta, dragostea. Altfel nu face decat ceva mecanic, fara har.
Rugaciunea vindeca in primul rand sufletul si mintea. La intrebarea: "Ce boli se vindeca prin rugaciune?", parintele Iustin raspunde fara sa ezite: "Cele sufletesti, tulburarile psihice". Dupa vindecarea sufletului sau impreuna cu aceasta, si corpul poate fi salvat de suferinta. Imi da drept exemplu un caz, care de fapt ma adusese la el, al unei bolnave de cancer, care suferise cumplit si care desi se hotarase prea tarziu pentru a putea fi ajutata trupeste, si-a gasit prin rugaciune seninatatea si alinarea, in mijlocul celor mai cumplite dureri si suferinte. Sunt oameni care ajung in viata de dincolo ca niste mucenici, datorita rugaciunii in ceasurile cele mai grele de suferinta.
Nadejdea
Pentru a-mi da un exemplu al puterii rugaciunii si, mai ales, al credintei, calugarul Iustin ia cazul unei femei care fusese lovita in multiple randuri de viata. Ea a venit la manastire pentru a capata un sfat, care sa o ajute sa scape de grijile si apasarea vietii. Parasita de un sot patimas, cu doi copii, nu-si afla nici un sprijin in lume. In disperarea ei, aceasta femeie a gasit intr-o zi puterea de a se uita, cu nadejde, la o icoana. Aceasta putere de a cere ajutorul sfant, aceasta privire plina de nadejde, i-a dat o bucurie si o pace pe care nu le cunoscuse. A realizat atunci bucuria de a avea doi copii, de a avea doi baieti sanatosi, si a trait o multumire peste intelegerea obisnuita. I-a multumit lui Dumnezeu, simtindu-se - datorita nadejdii ei - eliberata de grijile si de suferinta de zi cu zi.
Puterea de evocare a batranului calugar este neobisnuita. In incapere se revarsa prin cuvintele sale un aer de libertate, de libertate in spirit. Mintea si sufletul se simt eliberate in acele momente de orice tensiune sau constrangere. Seninatatea staretului se transmite fulgerator in inima interlocutorului.
Despre inceputul oricarui demers de inaltare sau de vindecare a omului, parintele Iustin spune: "Taranul, cand pune samanta in pamant, nu-si da voie sa se gandeasca ca poate va veni seceta sau inundatiile si samanta nu va rodi. El nu se uita deloc in trecut sau intr-un viitor ipotetic. Inainte de a arunca semintele, isi face o cruce mare si spune:... Si semintele acelea vor rodi".
Ca sa se vindece trupul, trebuie mai intai vindecat sufletul"
- Clipe de ascultare, langa staretul IUSTIN, de la Manastirea Petru Voda -
In locul unde se termina lacul Izvorul Muntelui, la 30 de kilometri de Bicaz, porneste un drum care duce spre o salba de manastiri, intre care cea mai mare este Manastirea Neamtului. Drumul este presarat cu cruci si troite in fata carora drumetii se opresc sa-si faca sfanta cruce. Din drumul mare, din satul Petru Voda, porneste un drum forestier, raspantia fiind marcata cu o cruce. Este un drum care urca adanc in munte, in padurile de brad si molid, unde se afla manastirea Petru Voda.
Parcurgem acest drum intr-o zi de luni, dupa ce intunericul s-a lasat. Nu este un drum ca oricare altul. Din masina se simte tacerea si pacea acelor locuri. Aproape din kilometru in kilometru, se afla o cruce, cu un mic loc de rugaciune. Totul sugereaza un pelerinaj spre un loc sacru. Putinele masini care coboara in noapte ne asteapta sa urcam dealul pe drumul inghetat si acoperit cu zapada si apoi isi continua calatoria.
In curtea manastirii, aflata inca in constructie, este putina lume. O cruce mare, cioplita in gheata, straluceste fascinant la lumina farurilor. Credinciosii pe care-i intalnim in curte se mira de faptul ca nu stim unde se afla staretul Iustin si ne indruma, plini de bunatate, la el.
Ajungem intr-o salita de asteptare, in fata unei usi de lemn masiv, unde intalnim alti credinciosi care au venit sa vorbeasca cu batranul calugar. Nu pomenim faptul ca am venit pentru un reportaj, ci doar ne aratam interesul pentru vindecarile prin rugaciune, care am aflat ca s-au savarsit aici. Interlocutorii nostri sunt foarte tineri, studenti, care vin aici in mod obisnuit, sa-si ia binecuvantarea si sa-si "hraneasca" sufletul cu pacea si credinta manastirii. Da, ei cunosc cazuri de vindecare prin rugaciune savarsite aici, dar mai ales de vindecare a sufletului.
Staretul
Staretul Iustin este trecut de saptezeci de ani. Are ochii albastri si senini; parul si barba argintii se revarsa peste sutana neagra monahala. Trupul este drept si slab, ascetic. Vocea ii este puternica si calma, profunda.
Ma surprinde de la bun inceput, nominalizand cu precizie facultatea pe care tocmai am absolvit-o. Este foarte obisnuit sa discute cu tinerii.
"Oamenii au nevoie acum mai mult ca oricand de spiritualitate, de credinta", spune staretul Iustin. Spre surprinderea mea, sfintia sa regreta fatis ca atmosfera spirituala din lacasurile de rugaciune si din manastiri nu se afla la inaltimea asteptarilor. "Aceste lacasuri", spune el, "nu au efervescenta spirituala care ar fi necesara pentru momentul de acum". Este o inertie pe care el o intelege. Materialitatea exercita o atractie pe care, de asemenea, o intelege, dar lucrurile nu se afla pe fagasul pe care ar trebui, dupa aproape 10 ani de libertate. Parintele Iustin nu resimte acesti ani ca fiind de adevarata libertate, libertate care ar trebui sa fie in suflet, ar trebui sa fie una cu regenerarea spirituala... "Acum inteleg ce-mi spuneau in anii ‘50 cei de la Ministerul de Interne de atunci, pe vremea cand eram intemnitat pentru convingerile mele religioase:
Prima treapta: rugaciunea cu voce tare si cu credinta
Intrebat despre drumul pe care trebuie sa-l urmeze cei ce vor sa-si vindece sufletul si care vor sa-si sprijine trupul bolnav cu ajutorul spiritului, staretul Iustin raspunde foarte nuantat. Nici un om nu poate evolua la fel cu un altul. De aceea, Sfintii Parinti au lasat nenumarate marturii ale desavarsirii lor, pentru a vedea ca fiecare om este pedepsit, incercat, ajutat, inaltat de Dumnezeu in felul sau. Fiecare mare sfant invocat in rugaciune revarsa asupra noastra un anumit har: sfantul Nicolae isi revarsa darurile cu bunatate, sfantul Gheorghe ne da puterea de a birui... Cei ce cauta alinarea sau desavarsirea in rugaciune, adesea se grabesc. Toti ar vrea sa inceapa cu "Rugaciunea inimii". Dar pana la rugaciunea inimii, pe care doar foarte putini alesi o pot aborda cu succes din inceput, sunt multe trepte, dintre care prima este rugaciunea cu voce tare si cu credinta, care este cea mai simpla si folositoare in inceput. Tot ceea ce se face la manastire este pentru inaltarea spiritului, vindecarea nu este decat o consecinta, si de aceea staretul Iustin nu i-a dat atentie si nu a tratat-o ca pe o "entitate separata". "Ca sa se vindece trupul, trebuie mai intai vindecat sufletul."
Ma surprinde din nou cu afirmatia ca in conditiile actuale de progres tehnic, progresul spiritual ar fi mult mai rapid daca ar exista intelepciune. Cu naturalete imi spune ca ar fi tare bine daca in afara Internetului, pe care il cunoaste acum umanitatea, ar exista si o asemenea interconectare a tuturor oamenilor in spirit. Fiinta sa emana bunavointa si optimism. Este una din acele fiinte rare, care reusesc si la varste inaintate sa se impace perfect cu prezentul.
Taina plantelor care aduc vindecarea
Parintele Iustin este foarte interesat de vindecarea cu plante. Vrea sa intemeieze o bolnita, un mic sanatoriu, cum existau acum 100-200 de ani pe langa manastirile mai mari, pe vremea cand in aceasta tara binecuvantata vindecarea spiritului si a trupului erau vazute impreuna. Taina plantelor care pot aduce vindecare si alinare multor oameni este ca ele provin dintr-un pamant sfintit de Dumnezeu si de sufletele oamenilor. In trecut, spune parintele, oamenii, inainte de a se duce la lupta, se spalau si se purificau, pentru ca in acea zi ar fi putut sa intre in pamantul care era sfant pentru ei. Atunci cand vorbim de pamant, pamantul din care rasar plantele si care ne da viata, ar trebui sa folosim si notiunea de sfant. In felul acesta, ierburile de leac si hrana pe care ne-o da pamantul ar capata o putere tamaduitoare mult mai mare.
Despre vindecatori
Pana omul nu se cunoaste, nu descopera tainele ascunse de Dumnezeu in el insusi, nu va putea face prea mult. Trebuie intai sa ne umplem de cunoastere, cunoastere a propriei fiinte, pentru a putea apoi sa ne revarsam cu har asupra fiintelor care cer ajutorul. Aceasta este conditia pe care trebuie sa o realizeze vindecatorul prin orice mijloace ar face vindecarea.
Fiecare om trebuie sa-si gaseasca prin rugaciune credinta, dragostea. Altfel nu face decat ceva mecanic, fara har.
Rugaciunea vindeca in primul rand sufletul si mintea. La intrebarea: "Ce boli se vindeca prin rugaciune?", parintele Iustin raspunde fara sa ezite: "Cele sufletesti, tulburarile psihice". Dupa vindecarea sufletului sau impreuna cu aceasta, si corpul poate fi salvat de suferinta. Imi da drept exemplu un caz, care de fapt ma adusese la el, al unei bolnave de cancer, care suferise cumplit si care desi se hotarase prea tarziu pentru a putea fi ajutata trupeste, si-a gasit prin rugaciune seninatatea si alinarea, in mijlocul celor mai cumplite dureri si suferinte. Sunt oameni care ajung in viata de dincolo ca niste mucenici, datorita rugaciunii in ceasurile cele mai grele de suferinta.
Nadejdea
Pentru a-mi da un exemplu al puterii rugaciunii si, mai ales, al credintei, calugarul Iustin ia cazul unei femei care fusese lovita in multiple randuri de viata. Ea a venit la manastire pentru a capata un sfat, care sa o ajute sa scape de grijile si apasarea vietii. Parasita de un sot patimas, cu doi copii, nu-si afla nici un sprijin in lume. In disperarea ei, aceasta femeie a gasit intr-o zi puterea de a se uita, cu nadejde, la o icoana. Aceasta putere de a cere ajutorul sfant, aceasta privire plina de nadejde, i-a dat o bucurie si o pace pe care nu le cunoscuse. A realizat atunci bucuria de a avea doi copii, de a avea doi baieti sanatosi, si a trait o multumire peste intelegerea obisnuita. I-a multumit lui Dumnezeu, simtindu-se - datorita nadejdii ei - eliberata de grijile si de suferinta de zi cu zi.
Puterea de evocare a batranului calugar este neobisnuita. In incapere se revarsa prin cuvintele sale un aer de libertate, de libertate in spirit. Mintea si sufletul se simt eliberate in acele momente de orice tensiune sau constrangere. Seninatatea staretului se transmite fulgerator in inima interlocutorului.
Despre inceputul oricarui demers de inaltare sau de vindecare a omului, parintele Iustin spune: "Taranul, cand pune samanta in pamant, nu-si da voie sa se gandeasca ca poate va veni seceta sau inundatiile si samanta nu va rodi. El nu se uita deloc in trecut sau intr-un viitor ipotetic. Inainte de a arunca semintele, isi face o cruce mare si spune:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)